Primul ministru nu mai pridideste sa se impauneze cu anul 2013. Vrea sa arate electoratului cat de virtuosi au fost el si cu colegii de cabinet si cat de multe lucruri au facut bune pentru Romania de cand sunt la guvernare. Clasica pledoarie demagogica electorala cu damf de faliment a politicianului ieftin care isi simte scaunul pus in pericol de un electorat satul de minciuni si de poleiala care infasoara gunoiul, mizeria dar mai ales saracia din aceasta tara. Trei lucruri sunt considerate de catre guvern ca fiind meritorii pentru anul 2013: 1. Cresterea PIB-ului cu aproape 3% (zice primul ministru ca ar fi cea mai mare crestere economica din ultimii 5 ani); 2. Scaderea inflatiei si 3. Deficitul bugetar mentinut in limita de 3% din PIB. Nici unul dintre punctele forte mentionate de premier nu a tinut semnificativ de guvern si de politicile publice „inteligente” pe care le-a implementat in 2013. Au fost pur conjuncturali si dependente de factori exogeni Palatului Victoria.
Am sa explic primul dintre punctele forte: cresterea economica de aproape 3% in 2013. Ea vine pe fondul unui an agricol bun, cu ploaie si soare suficiente, care, pentru o economie ce are un PIB dependent in proportie de 10% de agricultura (de vreo 5 ori peste media tarilor dezvoltate din Uniunea Europeana), devine fundamental. Ploaia si soarele nu au fost gestionate de la butoanele Palatului Victoria. Au fost o sansa care se pare ca in 2014 nu se va mai repeta (oricum doi ani consecutivi buni agricoli e putin probabil sa avem). Daca dam deoparte agricultura din PIB observam ca in 2013 am crescut mai putin decat in 2012.
Interesant este ca aceasta crestere a PIB din 2013 vine pe fondul stagnarii consumului privat (o crestere nesemnificativa in 2013 – vezi aici) dar si incetinirii semnificative a investitiilor in sectorul privat (scaderea acumularii brute de capital fix este evidenta la nivelul economiei reale – vezi [1], cel putin pentru bunurile de folosinta indelungata cum sunt masinile situatia este complicata – vezi [2]). Ce a crescut atunci in PIB pentru a avea dinamica pe care am inregistrat-o in 2013? Au crescut evident cheltuielile guvernamentale dar nu pe partea de investitii aducatoare de profituri viitoare (nici nu e posibil asa ceva in sectorul guvernamenta) ci pe partea de salarii (au fost reintregite salarii taiate de guvernarile anterioare – o promisiune electorala dealtfel) si pe partea de consumabile (vezi [3] si [4] pentru structura si dinamica cheltuielilor publice in 2013 – cresterea cheltuielilor totale la nivelul bugetului de stat este de 5,53% in 2013 pe 11 luni fata de 2012 pe 11 luni). Exportul net a crescut si el usor insa fara foarte mare folos pentru Romania care depinde in proportie insemnata de exportul de autovehicule ce vin echipate cu motoare si accesorii care se produc in alta parte, la noi doar se asambleaza, se vopsesc si se cosmetizeaza masinile in vederea revanzarii lor, cu recuperarea TVA-ului aferent de 24%.
Deci guvernul se lauda cu cresterea PIB care de fapt vine din cresterea cheltuielilor guvernamentale in mare parte. Cheltuieli guvernamentale care se substituie de fapt cheltuielilor private fiind alimentate de o taxare sufocanta. Mai mult ele sunt alimentate si de o datorie publica in crestere cu un ritm care depaseste cresterea PIB din 2013 (vezi sursa [5]).
| Anii | Datoria administratiilor publice | Ritm anual | Datoria publica totala | Ritm anual |
| 2008 | 59420,7 | na | 69020,4 | na |
| 2009 | 106762,3 | 79,7% | 118491,4 | 71,7% |
| 2010 | 146740,6 | 37,4% | 159617,1 | 34,7% |
| 2011 | 179102 | 22,1% | 193200,9 | 21,0% |
| 2012 | 207518,5 | 15,9% | 222794,3 | 15,3% |
| 2013* | 226870,4 | 9,3% | 242043,2 | 8,6% |
* – octombrie 2013
Observam ca in ultimii ani datoria publica a Romaniei a crescut exponential (a ajuns in 2013 la o pondere de 38% din PIB, pondere care este in crestere). Sunt ani in care ea a crescut enorm fara a beneficia de cresterea economica, dimpotriva in 2009 si 2010 am avut o prabusire semnificativa a PIB pe care indatorarea guvernului nu a putut-o compensa. E drept ca ritmul de crestere al datoriei publice s-a incetinit semnificativ dar tot este de 3 ori mai mare decat cresterea economica a Romaniei.
In concluzie, in spatele cresterii economice se ascund datorii mai multe si cheltuieli guvernamentale mai mari. Aceasta nu este o crestere nici reala si nici durabila. E ca si cum ma uit la vecinul meu si intr-o zi il vad cum incepe sa care la mobila si aparatura electronica, toate cumparate din cardul sau de credit si raman mut de uimire la cresterea sa economica. Ea e falsa si se face pe fondul sacrificarii cresterilor economice viitoare cand toate aceste datorii acumulate de sectorul public, in mare parte pentru pensii, salarii si cheltuieli cu bunuri si servicii la preturi indoielnic de mari, trebuie date inapoi (culmea de altii nu de cei care le-au contractat in numele lor si le-au risipit pe te miri ce). Toate guvernele din ultima perioada au sacrificat viitorul si bunastarea noastra pentru a avea o pace sociala aparenta si iluzia unor lucruri bine guvernate si planificate de la centru. Aceasta paradigma de sub-dezvoltare nu are cum sa dureze si pe termen lung inseamna FALIMENT (a se vedea Grecia).
Perspectivele pentru 2014 nu au cum sa fie optimiste cu un guvern mult prea preocupat sa mituiasca electoratul prin pilule otravite (salariul minim pe economie, majorari de pensii etc.). Pe langa datoria publica ce creste continuu, guvernul pune in 2014 noi biruri si taxe pe romani si pe companiile care ii deservesc. Aceste taxe noi se adauga la cele marite sau introduse in anii anteriori si nu face decat sa transfere sistematic bani dinspre consumul privat si investitiile private spre cheltuielile guvernamentale ale unui aparat de stat supradimensionat, ineficient, birocrat si corupt. Cheltuielile guvernamentale ca vor avea un efect de multiplicare inferior decat daca acesti bani ar ramane in economia reala in sectorul privat. Daca in 2014 nu vom avea un an agricol la fel de bun ca in 2013 este foarte posibil sa reintram in recesiune, cel putin pe perioade de un trimestru.
Surse:
[1] http://www.business24.ro/companii/retail/marcile-ieftine-preferate-de-romani-in-2013-cum-au-evoluat-marcile-private-ale-magazinelor-1538116 evolutia consumului in 2013 in Romania
[2] http://cronicaromana.ro/2013/11/21/piata-auto-pe-tobogan-in-2013/ pentru a vedea regresul de pe piata auto in 2013
[3] http://discutii.mfinante.ro/static/10/Mfp/buget/executii/bgc_noiembrie2013.pdf pentru a vedea cheltuielile la bugetul de stat la nivelul noiembrie 2013 (cumulat 12 luni)
[4] http://discutii.mfinante.ro/static/10/Mfp/buget/executii/bgc_nov2012.pdf pentru a vedea cheltuielile la bugetul de stat la nivelul noiembrie 2012 (cumulat 12 luni)
[5] http://discutii.mfinante.ro/static/10/Mfp/buletin/executii/EvolutiedatguvconfUEoct2013ro.pdf pentru dinamica datoriei publice acumulata de guvern in ultimii ani
Romania cica a fost victima unui atac valutar speculativ pus minutios la cale de o gasca ce a actionat concertat (vezi aici ceva mai multe informatii). Cursul de schimb si volatilitatea acestuia sunt o inventie a economistilor de moda noua (keynesisti sau monetaristi deopotriva). Pe vremea aurului nu exista asa ceva, cursul de schimb era pretul unei cantitati fixe de aur (francul de aur) contra unei alte cantitati fixe de aur (leul de aur). Putea obtine mai mult aur doar in doua feluri: fie minereai pentru aur cu costurile de rigoare, fie te apucai serios de treaba si vindeai ceva pietei luandu-te la tranta cu incertitudinea, preferintele capricioase ale consumatorilor si concurenta aferente.
Moneda fiat a modificat radical conceptul de speculatie monetara: in cazul aurului speculatia monetara viza o anticipare a modificarii raportului dintre aur si bunuri pe piata, o raritate a aurului intr-o parte a lumii punand intr-o pozitie avantajoasa pe detinatorul de aur temporar pana cand situatia se tempera fie printr-o crestere a ofertei de aur (mai rar si, deci mai valoros in bunuri) fie printr-o restrangere a consumului de bunuri si servicii (devenite prea scumpe in aur). Speculatorii nu puteau obtine rapid, usor si fara costuri aur pentru ca ei fie trebuiau sa se angajeze in procese de productie de bunuri si servicii, fie imprumutau aurul economisit de altii, fie se apucau de minerit pentru aur. Toate aceste procese de extragere a unei cantitati de aur care sa fie directionata catre zonele unde aurul era rar si deci pretios durau in timp si nu puteau sa se faca peste noapte. Ei bine, odata cu introducerea monedei fiat (produsa din nimic in cantitati infinite, rapid si fara costuri de productie semnificative) situatia speculatorilor monetari s-a schimbat radical. Cursul de schimb – pretul la care se cumpara o moneda contra altei monede a devenit cel mai ciudat pret din economie. In loc sa aiba in spate raritate, el are in spate o productie nelimitata de bani. A devenit o parghie iluzorie prin care unii specialisti cred ca pot fi influentate in bine exporturile unei tari prin crearea unei surse artificiale de profit (eficienta economica) comparativ cu ceilalti operatori din alte tari. Cand banul devine mai rar pe o piata (cursul de schimb al dolarului creste) unii baieti destepti fac rost rapid de bani prin tiparnita sau prin expansiune monetara si sunt prezenti cat ai zice peste pe piata valutara cu pricina incasand profituri uriase cu pretul destabilizarii unui intreg sistem economic (cursurile de schimb devin impredictibile sub influenta unor factori exogeni care nu mai au legatura cu economia reala).
Bancile centrale au devenit singurii producatori legali de moneda locala (lei spre exemplu) dar si cei mai mari detinatori de monede / valute ale altor tari, puse cu darnicie la dispozitie de institutii financiare internationale fara sens. Pentru a putea face fata, chipurile, atacurilor speculative, bancile centrale au devenit responsabile pentru stabilitatea cursului de schimb administrandu-l prin diferite parghii monetare (cea mai simpla este vanzarea / cumpararea de valuta directa pe piata valutara interna sau sterilizarea / expandarea cantitatii de moneda locala in piata monetara – varianta mai putin utilizata pentru impactul sau inflationist).
Sa luam cazul bancii noastre centrale, de exemplu, care foloseste flotarea administrata, desi pe toate canalele media ni se spune ca banca centrala nu tinteste cursul de schimb. Din graficul de mai sus reiese urmatorul lucru: daca BNR considera cursul de schimb ca are o depreciere prea accelerata (a crescut prea repede de la 4,1 la 4,4 lei / Euro) intervine pe piata vanzand valuta din rezerva internationala (consistent marita cu ajutorul FMI si cu securizata prin imprumuturile de siguranta viitoare). La fel face si cand scade prea brusc cursul dar in acest caz cumpara valuta de pe piata valutara pentru a o introduce in rezerva internationala (mai rara aceasta situatie, cel putin in ultimii ani).
Interventia aceata a unei institutii de stat in piata valutara suna frumos: tempereaza speculatorii, influenteaza exporturile incurajand o usoara depreciere a cursului de schimb, stabilizeaza cursul cand lucrurile scapa de sub control. Nimeni din piata nu se poate pune cu operatorul valutar care este banca centrala la detinerile de valuta stocate in rezerva sa.
In realitate, in spatele acestor interventii continue si consistente in piata valutara se pot ascunde speculatii pe curs de schimb foarte profitabile pentru cei care le afla inainte tuturor. Operatorii de rand din piata care obtin valuta din exporturi sau care au de platit importuri sunt foarte interesati de evolutia cursului de schimb. Acesti operatori folosesc diferite modele de predictie si se bazeaza pe informatia disponibila in piata (una dintre informatiile care nu este disponibila in piata este cata valuta va vinde sau va cumpara banca centrala). Uitandu-se la cursul valutar si la evolutia sa din ultima perioada (vezi graficul), importatorii vor incerca sa isi acopere riscul valutar cumparand forward (la termen) valuta. Adica, vad ca azi cursul de schimb valutar este 4,4 si in crestere consistenta, se asteapta la 4,6 peste 6 luni si cumpara astazi valuta ce le va fi livrata peste 6 luni la acel pret estimat in crestere de 4,6 lei / Euro. In acest fel ei isi securizeaza o plata viitoare in valuta pentru un import sau pentru un transfer de dividend in strainatate (daca sunt investitori straini). Ce informatie nu au? Opinia bancii centrale cu privire la dinamica cursului de schimb. Daca, intamplator sau nu, banca centrala considera cursul de schimb ca s-a depreciat prea rapid si prea mult si ea intervine in piata valutara, cursul de schimb, in loc sa isi urmeze calea lui naturala de depreciere pe fondul raritatii valutei din piata, se va aprecia nenatural alimentat de rezerva bancii centrale. In loc sa creasca la 4,6 lei / Euro scade brusc la 4,3 lei / Euro. Cine castiga? In afara celor cu credite in valuta si rate la banca in Euro, castiga si cel care a stiut de aceasta informatie pretioasa pentru piata. Adica un apropiat al bancii centrale care, cu concursul tacit si nestiut de nimeni, actioneaza in piata ca vanzator la termen de valuta, gaseste o sumedenie de cumparatori de valuta speriati de depreciere la 4,6 lei / Euro pe care el apoi, fara sa aiba nici un ban in cont, ii va cumpara la 4,3 lei / Euro cu concursul bancii centrale. Care, repet, detine cea mai mare cantitate de valuta din piata, cu mult peste cantitatea de valuta a oricarui operator. Daca vorbim doar de o tranzactie de 10 mil. euro castigul ar fi de 0,3 lei / Euro x 10.000.000 Euro = 3.000.000 lei adica vreo 1 milion de dolari. Fara sa fi produs ceva (cartofi, mere, pere) vandabil pe piata. Doar SPECULAND o relatie personala cu cei din banca centrala (sau lucrand in interiorul bancii centrale). Argumentul ar fi ca cei din bancile centrale sunt COMPLET INDEPENDENTI de operatorii din piata si ca nu partizaneaza cu nimeni. Aici dati-mi voie sa am dubii serioase caci vorbim de oameni plini de imperfectiuni si de nevoi personale.
Din exemplul dat de mine reiese urmatorul lucru: desi in spatele unei institutii a statului stau argumente de tipul eliminarea imperfectiunilor pietei (externalitati negative), in realitate interventia pe piata valutara poate deveni o sursa considerabila de profit pentru alt tip de speculatori care nu au legatura cu operatorii care obtin valuta din exporturi sau din economisiri. Acei speculatori care traiesc din productia de bani din nimic. Cele mai mari atacuri speculative in pietele financiare se fac cu concursul bancilor centrale. Cei mai mari speculatori in piata nu sunt detinatorii naturali de valuta (moneda) ci cei care o pot obtine repede si fara costuri prea mari (de preferabil transferate pe spinarea poporului credul in materie de „centuri de siguranta”). Trageti si singuri concluzia de ce exista FMI, de ce politicianul iubeste aceasta institutie si genul de ajutor pe care il ofera si de ce e „bine” ca Romania sa adopte cat mai tarziu cu putinta Euro (adica a ceda in mana altora jucaria speculativa aducatoare de profit).
Aud pe foarte multi din Romania cum deplang sistemul comunist. Spun ei: pe vremea aceea primeai o casa, aveai un loc de munca si puteai supravietui. Ce conta ca nu aveai ce manca, nu puteai sa te exprimi liber, nu puteai sa iti pui in valoare creativitatea decat in modul si in locul unde te aloca tatucul. Ce conta ca puteai fi luat oricand de pe strada, batut pana cadeai jos de securitate pentru o gluma sau pentru o vorba spusa la necaz.
Este clar pentru mine urmatorul fapt: daca un roman pleaca in SUA si se apuca de treaba cu aceeasi seriozitate ca aici in cativa ani va ajunge prosper; daca un american vine in Romania si se apuca de treaba cu aceeasi seriozitate nu va ajunge niciodata la prosperitatea de la el acasa. Mai mult, de la Revolutie incoace foarte putini romani care s-au apucat temeinic de treaba, refuzand sistematic colaborarea cu statul sau inregimentarea politica, au ajuns prosperi. Deci e clar o problema de sistem si nu o problema de om sau institutii care ne conduc.
Romania nu a avut o Revolutie inca. O revolutie care sa schimbe din temelii sistemul economic si sa il puna definitiv si irevocabil pe calea prosperitatii: calea capitalismului autentic bazat pe piata privata si pe proprietatea privata, un sistem deconectat politic si deconectat de stat. O revolutie care sa ofere libertatea economica si individuala necesara prosperitatii. „Revolutia” pe care am avut-o a oferit minime libertati individuale (necesare dealtfel) mai usor de perceput de individul de rand: libertatea de exprimare astfel ca fiecare de la orice colt al strazii sa poata injura guvernul fara a mai fi arestat, pluralismul politic (desi platformele ideologice ale partidelor si componenta acestora arata cat de inutil este acest pluralism din moment ce liberalii lupta cot la cot pentru acelasi ciolan politic cu socialistii) sau proprietatea privata asupra unor lucruri cum ar fi terenurile sau apartamentele (sa nu uitam insa icnelile cu care se retrocedeaza proprietati in Romania sau, mai nou, incercarile de a limita cumpararile de terenuri fara a-ti intreba vecinul). Au fost operate privatizari insa intr-o perioada foarte indelungata, catre investitori „strategici” dubiosi si conectati politic, uneori mult prea tarziu pentru a mai salva altceva decat fierul vechi din ceea ce s-a privatizat. Am primit libertatea de a calatori in strainatate pe care, cei mai multi dintre noi, am folosit-o ca o portita de scapare din acest lagar in continuare bine pazit si controlat.
Cel mai clar exemplu pentru mine despre ce a insemnat „revolutia” este cu „revolutionarii” care au fost repede corupti cu tot felul de facilitati si scheme de ajutor social (indemnizatii de revolutionar) care in loc sa ii deconecteze de la tatucul contra caruia s-au revoltat, i-au facut si mai abitir legati de acesta. De fapt „revolutia” din Romania asta a facut: a schimbat tatucii cu alti tatuci. A fost o revolutie a Omului Nou in cel mai pur stil comunist. A fost o revolutie a unor comunisti contra altor comunisti. O rafuiala pe resurse si pe putere din care poporul de rand a castigat prea putin.
Problema in Romania a fost si este insa una eminamente economica. Este o problema a nivelului de trai si al bunastarii care se lasa asteptate la nivelul fiecarui roman. Si asta pentru ca economia de piata (capitalismul) inseamna ca prosperitatea nu mai vine de la tatuc ci de la implicarea fiecaruia in productia si schimbul de bunuri si servicii. Libertati obtinute la „revolutie” devin inutile in contextul economic actual si acest lucru da nastere la reactii periculoase – nostalgia fata de sistemul comunist. Degeaba ai libertate de exprimare (si aceasta limitata tot mai mult) daca nu ai ce sa pui pe masa. Ce mai conteaza pluralismul politic daca nimic nu functioneaza in aceasta tara si cel mai mic profit obtinut cinstit este luat cu japca de o clasa politica nesatula si tot mai pusa pe haiducie si pe rele.
La aproape 25 de ani de la „Revolutie” Romania are nevoie ca de aer de o noua revolutie care sa fie insa una economica. O revolutie care sa ii arunce in decor pe toti acei oameni de stat „puternici” care nu au vandut niciodata altceva pietei decat ILUZII si TAXE. O revolutie a celor care vor sa munceasca, vor sa produca, vor sa vanda altora rodul muncii lor fara a mai fi dijmuit de politicieni cu zambetul pe buze si cu permanentul mesaj ca nu exista „spatiu fiscal” si ca e timpul ca „austeritatea bugetara” sa inceteze pentru a face loc unei noi „paradigme” economice, aceea a dezmatului si jafului pe bani publici. O revolutie a celor care refuza sa isi caute prosperitatea in alta parte decat in tara in care s-au nascut. O revolutie a celor care nu mai vor sa fie asistati sociali, nu mai vor sa traiasca la pensie din mila statului si nu mai vor sa ramana saraci pentru a plati taxe tot mai mari si tot mai nedrepte.
Faptul ca oamenii ies cu tot mai mult curaj in strada este dovada cea mai clara ca REVOLUTIA A FOST RATATA. Ceausescu ne-a aratat in ultimul sau discurs un lucru fundamental: politicianului ii este foarte frica de masele de oameni care protesteaza! Sunt cu tot sufletul alaturi de cei care aseara au iesit in strada si care arata ca s-au saturat de aceasta mizerie in care suntem obligati sa traim. Cu cat vor fi mai multi in strada, cu atat politicianul va fi obligat sa inteleaga ca nu este pe proprietatea lui ci pe proprietatea noastra. Antreprenorul politic nu va intelege niciodata acest lucru fara o voce a strazii puternica. Hazardul moral al politicianului este aproape nelimitat iar betia puterii ii da de multe ori aripi sa puna in aplicare fanteziile sale fiscale care includ stalpi si helestee. ROMANIA ARE NEVOIE SA ISI REGASEASCA VOCEA STRAZII!
Asistam zilele aceste la o forfota tot mai mare pe scena politica. Miza este un buget intitulat „al romanilor” propus de o uniune mai degraba socialista decat liberala. Un buget varat cu de-a sila pe usa Parlamentului pentru a fi dezbatut de forma cu opozitia, cu partenerii sociali si cu societatea civila. Buget care, chipurile, a fost negociat si impus de FMI si de Uniunea Europeana unei tari in care guvernul pare a fi o marioneta de carpa, incapabil de reforme si privatizari si concentrat doar pe acomodat veniturile la nivelul cheltuielilor tot mai mari ale unui stat parca aflat in permanenta campanie electorala fara ca din aceasta confruntare sa rezulte vreodata o clasa politica mai responsabila si mai intoarsa cu fata spre cetateanul platitor de biruri si mereu suspectat de evaziune.
Acest buget, asa cum este el adus in fata romanilor nu are nici una dintre virtutiile cu care incearca sa ne imbete actualii guvernanti care au dat „mana peste tara”, doar le-o iesi si de data aceasta smecheria:
– Se spune despre el ca este un buget de crestere (vezi aici): cum poti miza pe o crestere economica in conditiile in care nu micsorezi nici o taxa, introduci simultan taxe noi pe activele fixe (bunuri de capital), introduci o marire de acciza la combustibili care sunt inclusi in orice bun care se produce in aceasta tara? In conditiile in care in Romania se produce cu de 2 – 3 ori mai multa energie o unitate de PIB decat Germania (vezi aici), orice taxa suplimentara pe productia de energie sau pe resursele energetice se va vedea imediat in costurile de productie. Consecinta va fi diminuarea investitiilor (pierderi de locuri de munca), diminuarea consumului de combustibili (pierderi de locuri de munca si disconfort pentru populatie), pierdere de competitivitate pentru tot ceea ce inseamna sectoare intensive in combustibil (agricultura mai ales). Introducand si salariul minim pe economie mai mare cu 100 lei pe net vei pune o presiune de inca 86 lei taxe pe munca pentru fiecare angajat pe luna pe care il platesti cu salariul minim pe economie. Acest lucru va face ca pe an efortul suplimentar pe fiecare angajat sa fie de circa 2232 lei adica de aproape 500 de euro pe fiecare angajat. Industriile intensive in munca (textile, pielarie, agricultura, turism) vor suferi enorm de pe urma acestei masuri. In loc de crestere economica vom avea mai degraba contractie. Mai degraba, cresterea aceasta de taxe pe care se bazeaza proiectia de buget de anul viitor ne poate impinge in recesiune din acest echilibru precar pe care il avem de vreo cativa ani.
– Guvernantii trambiteaza pe la toate colturile ca acest buget va pune capat austeritatii din anii anteriori (vezi aici): e clar ca atunci cand aduni cheltuielile de functionare a statului (incluzand aici si companiile de stat) si iesi pe deficit ai ca solutie fie indatorarea fie cresterea taxelor. Acest buget va miza si in 2014 pe ambele. Adica va transfera austeritatea dinspre politicienii conectati cu toate ventuzele la robinetul bani ai statului spre contribuabil: taxele marite ne vor diminua din puterea de cumparare si vom fi nevoiti sa ne restructuram consumul (mergem mai putin cu masina de exemplu) iar datoria publica ne va determina in viitor sa fim mai austeri cand vom fi obligati sa returnam datorii acumulate de politicieni.
– Acest buget este un buget electoral destinat unui an electoral in care guvernarea actuala vrea sa puna mana pe toata puterea politica (un lucru normal dealtfel in bataliile politice). De ce este un buget electoral? Simplu, pentru ca maririle de fonduri produse prin acest buget nu au vizat domenii cum ar fi educatia sau sanatatea unde falimentul e foarte aproape (ambele domenii sunt subfinantate de ani buni si sacrificate de toate guvernarile). Daca alocarea s-ar fi facut pe procentele prevazute in lege pentru aceste domenii posibilitatea de a deturna fonduri ar fi fost semnificativ mai redusa. Si atunci Guvernul a decis ca este nevoie de majorari de fonduri acolo unde poate controla politic alocarea resurselor (vezi aici).
Guvernul incearca pe toate canalele sa grabeasca adoptarea acestui buget incercand sa elimine din fasa orice opozitie potentiala. A trecut la coarda sensibila a populatiei prin manipulari de doi bani: brusc avem depreciere a cursului de schimb, se va scumpi datoria pe care am putea-o contracta de pe pietele internationale sau vom avea probleme cu fondurile europene. E drept ca pensiile nu vor putea fi marite, salariul minim nu poate fi marit, debutantii nu vor fi premiati. Dar nici taxele nu vor creste si nici fondurile electorale, cu care vine la pachet acest buget, nu vor fi alocate cu usurinta. Acest buget este mai degraba un buget impotriva romanilor decat un buget al romanilor. Decat cu un astfel de buget sau cu FMI, mai bine fara.
Dupa metode deja cunoscute in tara vecina si prietena (Ungaria), a inceput si in Romania asaltul impotriva bancilor comerciale a celor care s-au imprumutat pe 30 de ani pentru case, terenuri sau apartamente ajutati initial de creditul ieftin si bine promovat de banci. 30 de ani e un termen lung, prea lung si prea obositor, mai ales atunci cand statul introduce noi si noi taxe taind orice sansa de a mai prospera onest in aceasta tara (vezi aici o mostra). Oameni care initial si-au proiectat intr-un fel visurile, acum transpira seara de seara gandindu-se daca vor fi in stare sa mai faca rost de banii pentru urmatoarele rate. Cu fiecare an in care criza se prelungeste in Romania prin nesabuinta politicienilor, sansele de a gasi slujbe stabile si bine platite scad considerabil.
Multi au preferat creditul in valuta din motive lesne de inteles – aveau dobanda mai mica decat dobanda la leu care era mare din motive legate de inflatie (inca suntem „performerii” Europei in materie de inflatie pe care, culmea, o tintim fara tinta prea buna si o nimerim doar in conditii de deflatie generata de prabusirea consumului). Problema cu creditele in valuta este riscul lor valutar, deprecierea leului in raport cu moneda din contractul de credit (euro, CHF sau dolar) fiind un cost aditional care se adauga la dobanda. Asta stie oricine cu un minim de cultura economica. Mai conteaza la costul creditului si daca exista o perioada de gratie sau nu sau daca vorbim de o capitalizare a dobanzilor (dobanzile se calculeaza lunar dar se platesc anual de exemplu).
In ceea ce priveste riscul valutar el este un risc pentru ambele parti din contract: bancile comerciale se tem de aprecierea leului in raport cu valutele din contractul de credit in timp ce cei care imprumuta bani se tem de depreciere. Oricare dintre cele doua fenomene pot avea loc pe o piata libera. Ce nu se stie atat de bine de catre multi care aleg sa isi lege existenta de cursul de schimb este rolul bancii centrale in evolutia acestuia. O absorbtie de valuta consistenta de pe piata motivata de a avea rezerve care sa acopere minim 6 – 12 luni din importuri si imediat deprecierea apare (valuta devine mai rara). Mai mult, deprecierea este de fapt inflatie (o crestere a preturilor valutelor similara cresterii oricarui pret). Inflatie in crestere in termeni relativi (prin comparatie cu inflatia tarii cu a carei moneda ma compar). Multiplicarea sistematica a leilor in piata intr-un ritm constant si sigur duce la depreciere. La aceasta multiplicare a masei monetare pot contribui din plin si bancile comerciale care continua expansiunea creditului (din fericire procesul s-a cam incetinit drastic in ultimii ani de criza, principalul alimentator cu bani ramanand tiparnita de la banca centrala). Ce e clar in acest caz e ca niste oameni care nu au „pariat pe lei” atunci cand s-au imprumutat acum au rate de 2 – 3 ori mai mari in lei. Solutii ar fi: refinantarea creditului in alta moneda (de ce nu chiar lei), exporturi masive in Elvetia pentru a incasa CHF, sau chiar renuntarea la creditul prost negociat initial. Dar nu, cei care stau prost la capitolul educatie financiara si risc (inclusiv managementul riscului) doresc ceva care frizeaza logica economica: inghetarea cursului CHF la momentul incheierii contractului de credit in aceasta moneda. Adica eliminarea unui risc fundamental in finantarea in valuta – riscul valutar si trecerea pierderilor potentiale in spinarea celor care au anticipat corect – bancile comerciale (sau care au avut BNR-ul de partea lor prin politica monetara inflationista a ultimilor ani care a avut ca destinatie precisa finantarea gaurilor negre de la buget). As fi curios daca, printr-o minune, am avea o apreciere a leului fata de CHF semnificativa (sub nivelul celui din contractul initial), ce ar dori debitorii in acest caz: probabil revenirea la cursul curent in calcularea ratelor de plata la banca. Mai sunt si alte probleme: cum ramane cu cei care au constituit depozite in CHF? Pentru ei nu ar trebui calculat acolo un curs similar astfel incat banca sa nu mai dea inapoi echivalentul in lei la scadenta de la cursul zilei ci de la un curs istoric. O nazbitie mai mare nici ca am vazut. Nu ca vreau sa le sar in aparare bancilor comerciale dar daca vrei sa corectezi sistemul nu o faci asa. Problema riscului valutar e minora in comparatie cu haosul din contractele bancare (depozite la vedere pentru care se platesc dobanda sau depozite la termen care pot fi retrase oricand inainte de scadenta lor). Oare dl. Piperea nu ar trebui sa se ocupe, pe cale de consecinta, si de importatorii care au cumparat marfa la un curs de 4.4 si trebuie sa o plateasca la un curs de 4.5 peste 6 luni? Sau de exportatorii care au exportat la 4.5 si acum au un curs de 4.43? Ca doar problema e similara.
Eu inteleg ca e o problema cu evolutia cursului de schimb care a devenit prea haotica si prea dependenta de interventia bancii centrale, interventie care adauga un mare grad de impredictibilitate nenaturala cursului de schimb. Introducerea aurului ca mijloc de schimb ar rezolva astfel de probleme. Cursul de schimb intre un leu aur si un franc elvetian aur ar ramane mereu constant. Evident ca aceasta solutie ramane prea „relicva” si prea „barbara”. Pe cand un proces impotriva bancilor comerciale care imprumuta banii nostri din contul curent simultan la mai multi deodata?
Comentarii recente