Mari somitati in materie (Tobin, Krugman, Stiglitz, Roubini, McKinnon, Talbott, Williamson etc.) au emis in ultima perioada tot felul de teorii, care mai de care mai argumentate, cu privire la cauzele posibile aferente crizei pe care o parcurgem: lacomia investitorilor pe piata de capital, ticalosia bancherilor care au plasat banii in active riscante, neseriozitatea agentiilor de rating care au girat operatiunile complexe de finantare, garantiile fara acoperire acordate de catre banci, libera circulatie a capitalurilor care fug rapid dintr-o tara in alta, proasta guvernanta in institutiile financiar – bancare, bonusurile enorme care au determinat bancherii sa isi asume riscuri nepermise in raport cu clientii lor, limitele modelarii matematice aplicate asupra unor sisteme dinamice, capitalismul si piata etc.
Toate aceste teorii cu iz de Nobel sunt foarte frumos argumentate si prezentate si au adus notorietate si pozitii frumoase tuturor celor care le-au emis. Evident ca ele nu au nici o legatura cu teoria crizelor si nu explica in nici un fel de ce apar crizele, de ce au amploarea tot mai mare si de ce nu mai scapam de ele foarte usor. Tocmai de aceea, m-am gandit ca in noianul acesta de teorii sa vin si eu cu una noua – TEORIA ROBINETULUI am numit-o prin care sa ofer propria mea explicatie cu privire la criza si care sa anuleze toate teoriile de mai sus.
TEORIA ROBINETULUI:
Sa presupunem ca intr-o sala de curs in fata studentilor am posibilitatea sa instalez UN ROBINET frumos aurit din care sa curga cu presiune BANCNOTE de 50 de dolari atunci cand deschid mecanismul acestuia. Dau drumul la robinet, invit studentii sa se serveasca din lichiditatea care curge duios din acesta, prelingandu-se molcom pe podea. In urmatoarea secunda studentii din ultimul rand, care cel mai probabil se vor considera mai dezavantajati decat cei din primul rand, vor sari ca arsi si vor incepe o cursa nebuna spre robinet. Vor lovi cu coatele, vor calca in picioare colegi, vor uita de prietenii si vor urmari cu orice pret sa ajunga cat mai repede la robinet. Intreaga sala va fi cuprinsa de haos = criza. Iar eu voi sta sprijinit in ROBINET si voi exclama (pretinzand eventual si Premiul Nobel): de vina pentru haosul creat e ticalosia acelor studenti din ultima banca. Cu cealalta mana dau si mai tare drumul la robinet.
Ma uit la ROBINET si la studenti si observ cu „mirare” ca unii dintre ei in loc sa vina si ei civilizati cu geanta de laptop au facut rost rapid de plase mari incapatoare si rezistente in care indeasa cu pofta „lichiditatea” creata din nimic de robinet. Ma sprijin cu coatele de masa si exclam plin de emfaza academica (n-am uitat nici de Nobel): de vina pentru criza creata este lacomia oamenilor. Nu uit sa deschid putin mai tare robinetul.
O pala de vant de la ventilatorul din sala de curs arunca in sus in aer teancul proaspat de dolari care ajung si pe coridor prin usa de la sala de curs deschisa. Ma ridic de pe scaun si exclam in fata studentilor: de vina pentru criza actuala este libera circulatie a curentilor de aer din incapere si usa deschisa. Mai deschid putin supapa robinetului.
Ma uit la ingramadeala care s-a facut in jurul ROBINETULUI si ma gandesc ce bine ar prinde o organizare mai buna a accesului la lichiditate. Evident ca spun si acest lucru: de vina pentru criza din sala este proasta organizare a modului in care accesati robinetul de bani. Constat ca ar fi fost bune si niste reguli de acces care ar mai fi rezolvat din criza.
Nimic despre ROBINETUL deschis de mine initial. Nu suflu nici o vorba despre posibilitatea de a inunda sala cu bani creati din nimic. Nimic despre ROBINETUL DE BANI (expansiunea creditului si expansiunea monetara prin rezerva fractionara) ca o posibila cauza a crizei initiale.
Evident ca atunci cand cauza crizei iti scapa si solutiile pe care le propui sunt aberante: [1] raspunzi la criza creata de ROBINET dand drumul si mai tare la acesta (a se vedea quantitative easing din SUA din ultimii 2 ani, revizuirea in scadere a dobanzii la lei de catre banca centrala anuntata zilele trecute, intentia de reducere si mai mult a rezervei obligatorii etc.); [2] propui ca robinetul sa nu curga la intamplare ci cu precadere in anumite rezervoare la care au acces doar unii (a se vedea fondurile de salvare ale bancilor de tipul EFSF in Uniunea Europeana sau TARP in SUA); [3] propui introducerea unei taxe pe fluxurile de bani sau [4] propui bariere si reglementari care devin costuri in calea liberei circulatii a capitalurilor blocand orice incercare de revenire din criza.
Solutiile care ar corecta adevarata cauza a crizei (ROBINETUL DE BANI) sunt respinse din fasa cu o atitudine tot mai agresiva: 1. interzicerea creditarii din depozitele la vedere (sistemul rezervelor fractionare); 2. interzicerea tiparirii de bani de catre banca centrala prin introducerea unui etalon sau, mai bine, prin privatizarea monedei; 3. interzicerea retragerii depozitelor la termen inainte de scadenta acestora; 4. dobanda de refinantare de la banca centrala a bancilor comerciale sa devina penalizatoare nu sa tinda catre zero (nu inteleg de ce nu o fac negativa daca aici sta cheia problemei); si 5. limitarea / interzicerea refinantarii statului prin sistemul bancilor comerciale (datorie publica). Oricare dintre aceste solutii ar opri robinetul de bani, ar oferi o mai buna predictibilitate afacerilor care se dezvolta in piata si ar aduce un plus de stabilitate sistemelor economice tot mai politizate si tot mai controlate si reglementate. Astfel de solutii sunt vazute de tabara adversa ca fiind neconforme cu timpurile pe care le traim (aurul – relicva barbara), inhibatoare de investitii si creatoare de somaj. Vremurile vor dovedi in final cine a avut dreptate si cat de valida este TEORIA ROBINETULUI.
Negocierea cu FMI s-a incheiat. Tot din pozitia din genunchi a unui guvern la fel de serviabil ca si cele de dinainte care credeau in aceasta „centura de siguranta” aberanta, specifica tarilor bananiere. Fara foarte multa creativitate si complet indiferent la relansarea unei cresteri economice durabile, FMI a negociat cinic o dobanda pentru creditul pe care trebuie sa o platim indiferent daca vom trage sau nu acest credit. S-a vazut clar ca FMI nu este deloc interesat de mediul privat, de sectorul IMM, de competitivitate, de bunastarea romanilor (ce ma mira ca doar multi de pe acolo nu au trait decat din taxe si din tiparnita). FMI este interesat de „echilibrul macroeconomic” care trebuie sa includa si dobanda catre ei si de bifarea unui nou acord cu o tara fraiera si neguvernabila pe care sa il includa in portofoliul lor de „succesuri”.
Paradigma cu care s-au dus la negocieri guvernantii actuali nu e deloc de dreapta. De fapt, pana la a fi ideologica intr-un fel, nu e deloc logica din punct de vedere economic. Este una strict politica si are in spate un calcul cinic: numarul votantilor de anul viitor. Asta in ipoteza ca economia nu se va prabusi intr-atat incat pensiile sa nu mai poata fi platite. Liberalismul, mereu amanat in aceasta tara, este tot mai departe de agenda politicienilor preocupati de salvarea propriei bunastari si de conservarea propriei puteri cu pretul sacrificarii unor generatii intregi.
Pe agenda de anul viitor va prima cresterea cu rata inflatiei a tuturor pensiilor (chiar si a celor care nu au cotizat la sistemul public de pensii). Calculul e simplu: se castiga dintr-un foc simpatia si votul a circa 6 milioane de votanti disciplinati, vulnerabili social si care fac coada nu doar la vot ci si la plasa cu ajutoare de la UE distribuita sistematic de tatucul local. Un alt praf in ochi este cresterea salariului minim pe economiei – tot o tema socialista care domina obsesiv agenda celor de stanga. Ca si indexarea pensiilor (cea mai importanta cheltuiala din bugetul acestei tari), si aceasta este o pilula otravita: va pune presiune si mai mare pe bugetul statului ca doar si la stat sunt oameni platiti cu salariul minim pe economie; va pune presiune pe acei antreprenori care vor fi obligati sa ridice salariile la nivelul salariului minim cu circa 100 lei pentru care vor mai platin inca circa 84 lei in plus cotizatii statului. Adica, au nu au, antreprenorii vor trebui sa scoata din buzunar inca 184 lei lunar pentru angajatii pe care ii platesc cu salariul minim. Aceasta in conditiile in care insolventele in Romania cresc pe banda rulanta, fara ca fenomenul sa fie un semnal de alarma pe guvernanti. In final se va ajunge tot la somaj, la scumpirea produselor (daca antreprenorul va incerca sa puna acest salariu minim marit in carca consumatorului) sau la munca la negru (toate cu probleme pentru economia romaneasca).
Alta pilula otravita este cresterea accizelor prin introducerea acelei taxe speciale de 7 eurocenti in carburant. La el se va adauga TVA adica suma e mai mare pe litru de motorina. Aceasta in conditiile in care deja in carburant 60% este taxa si 40% este cost efectiv al acelui produs. In conditiile in care platim rovineta si platim taxe locale pe masina. Culmea e ca propunerea acestei taxe speciale vine de la liberali care ar trebui sa sustina contrariul. Ar trebui sa militeze pentru privatizarea proiectelor de infrastructura, pentru atragerea capitalului privat in astfel de proiecte si nu pentru sifonarea fondurilor in scheme care are in centru sau statul pe post de debitor, constructor si administrator de autostrazi. Oricat de multe si de mari ar fi aceste taxe, statul roman nu va fi niciodata capabil sa ne ofere autostrazile de care avem nevoie, la nivelul calitativ pe care il dorim. Cand pui o taxa si refuzi capitalul privat in astfel de proiecte numai liberal nu te numesti.
Si mai aberanta este indexarea cu rata inflatiei a accizelor. Pentru care se plateste TVA aplicat la aceste accize. O inflatie de 8% anul viitor, foarte probabila in contextul cresterii fiscalitatii si a salariului minim dar si a unui an agricol potential rau, ne va arunca intr-o „spirala inflationista”: creste inflatia vom creste taxele care va duce la cresterea preturilor (inflatie) care va justifica o noua crestere de taxe si tot asa.
O sa spuneti ca nu erau solutii. Ba dimpotriva… cel putin o solutie logica economic exista: de banii alocati pentru crestere pensiilor cu 3,72% (ma intreb de unde atata precizie si oare de ce nu au folosit 7 zecimale?) si de banii alocati pentru cresterea salariului minim in sectorul bugetar si acea crestere derizorie de 4% pentru salariatii debutanti oare nu se putea opta pentru o scadere a TVA cu 3 – 4%? Ea ar fi dat putere de cumparare suplimentara clara nu doar pensiilor actuale ci si tuturor consumatorilor, ar fi relansat consumul care stagneaza de cativa ani buni si am obtinut si noi o crestere economica sanatoasa. Daca crestea economia existau resursele sa se aplice si reducerea de CAS si, eventual, liberalizarea serviciilor de sanatate din Romania prin acordarea de libertate fiecaruia dintre noi pentru a opta pentru sistemul privat sau public de sanatate atunci cand cotizam din salariu (a se vedea exemplul cu stomatologiile unde liberalizarea produsa a transformat Romania intr-o piata europeana autentica pentru aceste servicii).
Singurele lucruri bune ar fi cele legate de arierate (reducerea lor) si de privatizari. Am insa serioase indoieli cu privire la succesul celor doua demersuri, avand in vedere experientele dezolante cu Oltchim si CFR Marfa, cu managementul „privat” din companiile de stat si cu tot acest balci si spectacol gregar de guvernare cu ochii pe sondaje si pe televizor.
Acest guvern ne-a pacalit din nou si cu un pragmatism demn de toata lauda va ramane pe valul electoral si se va bucura de voturi si de popularitate. Cu ce pret insa? Aceasta nu este politica si nici nu este guvernare. Este hotie la drumul mare.
Povestea cu CFR Marfa imi reconfirma dezinteresul total al politicianului de a privatiza si de a milita pentru a scoate statul din mijloacele de productie, nu pentru ca vrea Europa sau vrea FMI ci pentru ca am optat pentru o economie de piata dupa un faliment lamentabil al socialismului luminos. Interesul politicienilor este, mai degraba, de a compromite procesul de privatizare. De a-l bagateliza periculos de mult pentru toti acei contribuabili care „iarta” sistematic (fortati de guvernul care impiedica privatizarea) datoriile acumulate prin risipa si ineficienta.
Esecul privatizarii CFR Marfa, la fel ca in cazul Oltchim sau Cuprumin a fost previzibil. O melodrama in care, bineinteles, nimeni nu a gresit. Nimeni nu e de vina. Reluam inca odata procesul. La nesfarsit pe banii nostri. Ca doar avem tot timpul din lume sa ne distram pe banii altora.
De ce a esuat privatizarea CFR Marfa? Pentru simplu motiv ca au ales de la bun inceput prost modul de privatizare evitand sistematic listarea pe bursa si preferand un investitor „strategic”, cat mai roman de preferabil pentru ca strainii sunt niste „ticalosi cu bani” care nu vor decat sa se capatuiasca pe seama saracilor de romani. Nu am inteles nici pana acum de ce guvernul nu imparte CFR Marfa in companii mai mici (CFR Marfa SUD, de exemplu) pentru a nu mai „distorsiona” piata cu actiunile sale pline de „bune” intentii. Las la o parte invocarea, fara nici o noima, a sigurantei nationale si introducerea cu forta in poveste a altei institutii a statului – CSAT – poate, poate procesul se blocheaza cumva, nu din vina celor cu atributii clare in privatizarea acestei companii de stat.
Un alt element care a dat peste cap procesul de privatizare a fost castigarea licitatiei. El a dat peste cap procesul nu pentru ca nu ar fi putut fi anticipat ci pentru ca, pur si simplu, nu a interesat pe nimeni acest lucru. De o indolenta crasa, cei care s-au ocupat de privatizare au prevazut termene extrem de scurte pentru obtinerea tuturor avizelor aferente acestei privatizari. Termene imposibil de atins cu compartimente / institutii ale statului care stim fiecare cum (se fac ca) lucreaza. In momentul in care licitatea a fost castigata de GFR era clar ca lucrurile se complica. Nici nu stiu de ce s-a mai dus GFR la licitatie convinsa fiind ca va obtine avizul Consiliului Concurentei in timp util. Mai mult, nu inteleg de ce acum nu se sesizeaza Consiliul Concurentei pentru cota „cam mare” de piata pe care o are CFR Marfa fara GFR si de ce s-ar sesiza doar cand se va uni CFR cu GFR. Mie mi s-a parut ca la aceasta privatizare au participat unii care nu vroiau sa vanda si altii care nu vroiau sa cumpere. O alta explicatie pentru care intrevat si o reticenta din partea GFR de a mai continua in povestea privatizarii este si faptul ca acolo nu se cumpara mare lucru: compania are inca multe datorii fata de terti (care au un cuvant greu de spus) si e foarte dependenta de stat pentru cele mai importante decizii (statul a convertit datorii pentru 49% din actiuni, suficient pentru a bloca orice decizie importanta). Daca mai adaugam si faptul ca CFR Marfa opereaza pe infrastructura detinuta de stat tabloul este complet. Privatizarea CFR Marfa este una tipic romaneasca: ne facem ca privatizam dar de fapt acolo nu privatizam decat cu jumatate de masura. In aceste conditii, e normal ca initiativa privata sa devina rapid reticenta la orice combinatie oculta a guvernelor si sa fuga de Romania cu viteza luminii (a se vedea investitiile straine in picaj).
Ce e clar e ca procesul a cazut, ca nu exista vinovati si ca el se va relua. Cu termene mult mai largi (1 an) ca sa aiba timp toata lumea sa se ocupe de CFR Marfa: unii sa mai devalizeze ce mai e devalizat, unii sa mai produca contracte oneroase pentru companie (vezi afacerea cu costumele de scafandru), altii sa mai ia voturi de la sindicalistii care stau linistiti pentru o perioada de timp. Toate pe costul fiecaruia dintre noi. Desi linistea s-a lasat peste CFR Marfa multe nelinisti raman in urma. Romania este vazuta tot mai mult ca o tara neguvernabila, o tara bananiera in care nici macar FMI nu mai are ce sa ne faca (de parca ar fi avut vreodata). Traim intr-o tara plina de saraci dar in care, culmea, nimeni nu se prinde de ce e sarac. In schimb ne dam toti cu parerea ce ar trebui sa facem, evident ca nu ceea ce trebuie… De stat ce sa mai vorbesc: permanent nevinovat si permanent prins pe picior gresit.
Keynes a fost repede imbratisat de toata lumea si pentru faptul ca i-a pus rapid la punct (fara argumente evident, raliindu-se singularului Malthus, un „Keynes” al secolului XIX) pe economistii clasici (de la Hume, Smith, Say si Ricardo pana la J. S. Mill; laolalta cu urmasii lor neoclasici care le-au dus mai departe spiritul) care sustin ca activul care mijloceste schimburile intre oameni trebuie sa ramana in afara controlului politic, trebuie sa ramana la libertatea de alegere a pietei care deja a ales aurul / argintul si alte metale substituibile dupa o istorie de aproape 10.000 de ani de dezvoltare continua si sanatoasa.
Keynes a decis definitiv pentru noi: „aurul este o relicva barbara” care trebuie sa dispara din teoria economica. Dupa ce secole de-a randul alchimistii au incercat, la indemnul monarhilor, sa gaseasca solutia ieftina de a produce artificial aur si au esuat lamentabil, Keynes a oferit solutia – un ban fara valoare ce poate fi replicat cu costuri aproape nule intr-o cantitate infinita de o institutie aparent independenta de guvern numita banca centrala. Politicienii au gasit in sfarsit o ancora in „teoria” economica pentru actiunile lor politice. Imediat s-au conformat recomandarilor facute de Marele Lord si au trecut sistematic la a scoate aurul din zona monetara: primul pas l-au facut renuntand la etalonul aur, la a introduce etaloane devize – aur sau dolar aur si in final la a accepta etalonul devize – devize (cantitatea de moneda dintr-o economie este corelata cu intrarile de bani venite din afara pentru a evita astfel o apreciere semnificativa a cursului de schimb dar si pentru a nu pierde pe parte de exporturi).
Doua preturi din economia „de piata” au ajuns sa fie alterate (chiar controlate) semnificativ de interventionismul etatist pe parte monetara: pretul capitalului (dobanda) si pretul valutei (cursul de schimb).
Am sa incep prima data cu pretul capitalului – dobanda: in mod normal acest pret ar trebui sa se formeze EXCLUSIV pe piata capitalurilor pe baza LEGII CERERII SI A OFERTEI din piata de capital. Conform graficului de mai jos, observa faptul ca la o crestere a cererii de titluri pe piata (interes mai mare din partea investitorilor care cumpara titlurile) dobanda are o tendinta de scadere si la o scadere a cererii de titluri (interes mai mic din partea investitorilor pe piata) va duce la cresterea dobanzilor. Daca oferta de titluri creste pe piata (interesul beneficiarilor finantarii pentru a atrage mai mult capital) dobanda va avea o tendinta de crestere (invers daca oferta scade). Dobanda este pretul platit celor care natural prefera sa consume mai degraba acum dar care accepta sa consume mai degraba mai tarziu (las deoparte discutia legata de faptul ca uneori capital poate fi si ceva pastrat in rezerva, nu neaparat bani ci si bunuri, din motive de aversiune la incertitudine si ca dobanda tine cont si de acest lucru).
Din figura de mai sus care reprezinta situatia pe piata de capital observam faptul ca o deplasare spre dreapta a ofertei de titluri (creste volumul ofertei) dobanda creste si o deplasare spre stanga a cererii de titluri (scade volumul cererii de titluri) dobanda creste (se deplaseaza in jos punctul de echilibru).
E suficient, pentru a intelege dinamica dobanzilor, sa intelegem ce ar putea influenta cererea de titluri si oferta de titluri pe o piata a capitalurilor. De exemplu, daca operatorii pe piata (investitori si beneficiari) percep ca inflatia in viitor va fi in crestere (inflatia asteptata) vor reduce plasamentele lor pe piata de capital (cererea de titluri scade) si vor creste oferta de titluri pe piata de capital (prefera sa se imprumute acum la un leu mai puternic pentru a-i returna ulterior cand leul va avea o putere de cumparare mai redusa). In acest context, dobanda va creste intr-un ritm mult mai accelerat decat cresc celelalte preturi din economie. Daca investitorii percep ca riscul asociat plasamentelor pe piata de capital este in crestere, vor reduce plasamentele lor pe piata de capital (aversiunea la risc se ajusteaza corespunzator). Cererea de titluri scade si deci dobanda va creste. La fel se intampla si daca lichiditatea pietei de capital scade sau profitabilitatea scade. Deci putem explica dinamica dobanzilor prin ceea ce se intampla pe piata de capital.
Introducerea in teoria economica a posibilitatii de a produce bani din nimic (fundamentul tuturor teoriilor keynesiste) a ridicat o problema fundamentala: banii acestia preiau din rolul capitalului din piata (derivat din faptul ca in mare parte capitalul are expresie monetara). Acesti bani sunt considerati eronat ca fiind capital pentru ca nu au rezultat in urma economisirii. Sunt un pseudo-capital care apare din neant caruia ii sunt atribuite aceleasi proprietati ca si capitalului, mai putin faptul ca nu sunt rezultatul unui proces natural de economisire. Keynesistii au rezolvat si aceasta problema aruncand in „paradoxal” problema economisirii: daca cineva economiseste nu mai consuma deci face un rau economiei. In realitate cel care economiseste transfera prin imprumut sau investitie puterea sa de cumparare altuia (caz in care consumul nu scade ci doar isi schimba structura) sau tine in rezerva (la saltea) economisirile sale (caz in care sporeste puterea de cumparare si de consum al celor din piata). Teoriile keynesiste adauga mecanismului de formare al dobanzilor si ceea ce se intampla pe piata monetara ca rezultat al ofertei de bani (figura de mai jos).
Conform teoriei keynesiste, o crestere a ofertei de bani produce o scadere a dobanzii si o crestere a cererii de bani duce la o crestere a dobanzii. Este absurd sa consideri ca aruncand bani in economie poti manipula dobanda, un pret care se formeaza pe o alta piata in baza preferintei de timp. Evident ca keynesistii au preluat aceasta idee si incearca tot mai mult ca dobanda sa se formeze in afara pietei de capital. Pentru keynesisti nu conteaza economisirea ci consumul, pentru ei tiparnita e benefica pentru ca produce (cel putin temporar) o diminuare artificiala a dobanzilor pe piata care, chipurile, va conduce la o crestere a investitiilor, la o reducere a somajului si, deci, la pace sociala. Cu o singura conditie: ca proiectele de investitii sa fie finalizate inainte de integrarea in dobanda a anticiparilor inflationiste aparute pe fondul ca mai multi bani sunt folositi pentru a cumpara bunuri si servicii limitate (las de o parte faptul ca o buna parte din aceasta creatie monetara atinge in prealabil bancile comerciale, investitorii financiari sau statul). Keynesistii nu vorbesc despre Efectul Cantillon (productia de bani nu poate ajunge la toti in acelasi timp), nimic despre efectul de redistribuire sau despre influenta asupra nivelului si structurii productiei.
Tot acest interventionism monetar nu face decat sa produca un haos total pe piata si sa incurce orice decizie investitionala din economia reala. In plus, desi ne este vanduta ca ceva foarte virtuos, scaderea artificiala a dobanzilor prin productie monetara se face in profitul exclusiv al unora care au puterea politica sa ajunga intotdeauna primii la acesti bani ieftini. Acesti antreprenori politici (monetari si fiscali) vor fi intotdeauna mai competitivi si mai eficienti decat oricine se incapataneaza sa produca bunuri si servicii. In final vom ajunge toti sa traim din productia monetara si din bani imprumutati cu dobanda zero. Ceea ce este o imposibilitatea economica. De aceea suntem in criza. Si nu putem iesi din aceasta criza prin infuzia de si mai multi bani ieftini creati din nimic in economie.
„Keynesismul” este una dintre cele mai mari sarlatanii in teoria economica replicata in zeci de mii de articole academice, carti si prelegeri la conferinte. A fost imbratisata foarte viral de o serie de economisti care imediat au trecut la imbunatatit, variat, interpretat intreg ansamblul pseudo-teoretic ce se potrivea ca o manusa interventionismului care sufoca pana la eliminare mecanismele pietei. Socialistii „de piata” aveau nevoie ca de aer de o confirmare teoretica pe care Keynes (si urmasii) le-au oferit-o pe tava. Fara o teorie consistenta a banilor, o teorie consistenta a capitalurilor si a preturilor, Keynes a generat mai degraba dileme si intrebari decat raspunsuri la problemele economice care framantau vremurile sale, evident pentru cei care aveau interesul sa priveasca critic opera Marelui Lord care privea spre aur ca spre ceva barbar si desuet.
Sunt foarte multe absurditati in tot acest demers aparent „stiintific” cu care au rezonat tot felul de ingineri, matematicieni, statisticieni. Absurditati care frizeaza logica economica cea mai elementara. Am sa ma opresc pentru inceput, intr-o operatiune mai ampla de a devoala inconsistenta teoriilor Marelui Lord, asupra inflatiei cauzata de cresterea nivelului ocuparii.
Conform (neo) keynesistilor, cauza inflatiei trebuie cautata neaparat altundeva decat in expansiunea monetara si a creditului. Inflatia prin costuri, inflatia prin oferta, inflatia prin cerere sunt doar cateva mostre de „cauze” care, chipurile, ar explica intotdeauna mai bine decat teoria cantitativa a banilor natura si dinamica inflatiei. Iata cum argumenteaza (neo) keynesistii inflatia prin cresterea nivelului ocuparii (relatia este regasita mai apoi in Curba Phillips):
– Economia incepe sa intre intr-o faza de crestere (de ce intra ea brusc intr-o faza de crestere nimeni nu poate sa spuna);
– Nivelul ocuparii este in crestere pentru ca economia creste;
– Angajatii au o putere de negociere mai mare in fata angajatorilor;
– Sunt tot mai multi angajatori (antreprenori) care cauta sa angajeze persoane (devenite mai rare pe piata) si tot mai putini dispusi sa isi ofere munca acestor angajatori;
– Datorita raritatii ofertei de munca salariile vor creste;
– Cererea de bunuri va creste pentru ca salariile cresc;
– Daca cererea de bunuri creste, preturile bunurilor pe piata vor creste si brusc apare inflatia;
– La nivel de companie va creste nivelul de utilizare al resurselor;
– Companiile vor avea profituri mai mari (acum daca salariile cresc nu stiu daca raman resurse si pentru cresterea profiturilor);
– Companiile vor creste investitiile lor adica va creste cererea pentru bunurile de capital si brusc apare inflatia si pe bunurile de capital;
– Apare apoi si efectul invers: daca preturile cresc, cererea de bunuri de consum va scadea, daca cererea scade, preturile vor avea si ele o tendinta de scadere. Daca companiile fac investitii pentru a face fata nivelului de utilizare in crestere, oferta de bunuri va creste ulterior, adica preturile vor scadea.
– Companiile atrase de profiturile mari ale salariatilor care consuma mai mult vor obtine profituri in crestere, vor fi mai optimiste fata de viitor si vor angaja mai multe persoane, nivelul ocuparii va fi si el in crestere.
Cam asa este explicata, in teoria keynesista relatia dintre nivelul ocuparii si inflatie: daca nivelul ocuparii creste (somajul scade) inflatia creste si invers (o relatie de inversa proportionalitate intre aceste doua variabile macroeconomice). Dintr-un astfel de rationament se deriva obsesia guvernantilor (inclusiv a celor din Romania) pentru cresterea ocuparii (evident ca in aceasta schema antreprenorul si incertitudinea lipsesc cu desavarsire).
Din toata argumentatia, care la prima vedere ar avea o logica si o coerenta demna de preluat in teste empirice cu iz de Nobel, nu putem intelege mai nimic: pana la urma daca creste ocuparea creste inflatia si apoi apare si un optimism la nivelul producatorilor care vor oferi mai multe bunuri pe piata, vor angaja mai multe persoane si vor face si mai rara forta de munca? Nu ni se explica din ce vor face antreprenorii investitii mai multe atrasi fiind de profiturile mai mari generate de consumul in crestere (ar trebui sa existe economisiri disponibile). Oare cresterile de salarii vor fi generalizate? Consumul in crestere va fi si el generalizat? Nue foarte clar de ce trebuie sa creasca simultan si salariile si profiturile companiilor care sa alimenteze optimismul acestora. Nu ni se explica de ce salariile in crestere trebuie sa duca neaparat la consum si nu la economisire in totalitate a acestor plusuri la salariu, caz in care intreaga putere de cumparare negociata de o forta de munca mai rara s-ar transfera in totalitate prin imprumut antreprenorilor. Prin cresterea economisirilor, si nu a consumului, pretul capitalului va scadea si preturile bunurilor de consum intr-o prima faza nu se vor modifica (e plauzibil si acest scenariu). Daca includem si pretul capitalului in inflatie (care ar trebui sa fie masura cresterii generalizate a preturilor) am avea deflatie intr-o prima faza si nu inflatie. Nu se explica in acest mecanism care este rolul tehnologiei: daca forta de munca este mai rara automatizarea si tehnologizarea fluxurilor de productie poate constitui o optiune clara. Nu se spune nimic despre profitabilitatea antreprenorilor prin comparatie cu profitabilitatea salariatilor (ambele sunt in crestere insa diferenta dintre ele poate justifica ca un salariat sa devina antreprenor si invers). Mai multe bunuri ofertate pe piata implica mai multe resurse naturale care vor deveni mai rare. La unele bunuri se va renunta pentru a putea produce altele mai cerute pe piata. Pentru unele bunuri va creste pretul (cele la care vom renunta) si la altele pretul va scadea (cele care vor deveni mai abundente in urma investitiilor suplimentare).
Cresterea nivelului ocuparii nu poate sa apara asa din senin. Este efectul unui lucru care se intampla in prealabil in piata: o modificare in nivelul preferintelor pentru anumite bunuri. Preferinte care implica si renuntarea la alte bunuri. Ocuparea va creste doar in domeniile mai preferate. Si va prelua in genere forta de munca din domeniile mai putin preferate. O crestere generalizata a ocuparii este greu de explicat economic. Consumatorii nu pot prefera brusc mai mult toate bunurile din piata pentru ca nu au resurse pentru toate bunurile din piata. Fapt pentru care ocuparea nu poate creste brusc si din senin pentru toate domeniile / sectoarele pietei.
Iata cate intrebari ridica acest demers „teoretic” al inflatiei explicata in relatie cu nivelul ocuparii. Obsesia (neo) keynesistilor de a cauta cauzele inflatiei in orice alta parte si de a ne deturna atentia de la singura cauza a inflatiei – cea monetara – este evidenta si este motivata de un singur lucru: acela de a ascunde faptul ca unii prospera din furtul de putere de cumparare. Aceea de a justifica de ce trebuie neaparat tiparit de stat banul si nu lasat la libertatea de alegere a pietei „ticaloase”.
Comentarii recente