Politicienii (liberali sau socialiști deopotrivă) sunt mereu în căutare de subiecte care sa prinda la cât mai mulți votanți (altfel cum și-ar asigura supraviețuirea politică). Cel mai frecvent se leagă de libertatea economică sau în sens mai larg de libertatea (liberalizarea) piețelor. În mod absolut eronat, acest subiect (mai multă libertate pentru piețe și pentru cei care operează acolo) este prezentat ca fiind ceva rău pentru consumatori. S-a împământenit ideea că dacă o piață se liberalizează prețurile vor crește neapărat, pe ideea că liberalizarea înseamnă libertate mai multă pentru ticăloșii de ”capitaliști” privați care necontrolați / nereglementați de către stat vor putea să facă ce vor în relația contractuală cu consumatorii. Există o adevărată fobie atent cultivată de reprezentanți din media (vezi aici unde amânarea prețului liberalizării prețului gazelor e văzută ca un eșec al guvernării, aici o știre unde liberalizarea este o adevărată apocalipsă sau aici unde în ecuație este adăugat și FMI ca vinovat principal al impunerii liberalizării cu forța) care, fie nu înțeleg cum funcționează piața și economia, fie au o agenda ascunsă (voită sau nu).
În primul rând trebuie spus din start că ideea că liberalizarea dăunează consumatorului și va duce automat la o creștere de prețuri reprezintă un punct de vedere care nu are nici o logică economică. De ce? Pentru că:
– Mai multă libertate în piață înseamnă eliminarea barierelor / restricțiilor pe care statul le impune în contractual dintre furnizori (de energie de exemplu) și consumatori. Absența acestor bariere se va traduce în costuri mai mici pe care operatorii le pot transfera în prețuri. Mă îndoiesc că toți furnizorii de energie vor pune în profitul lor aceste costuri pe care nu le mai au;
– Mai multă libertate contractuală înseamnă și libertatea de a schimba furnizorul de energie electrică, adică de a te muta de la un producător la altul, singurul lucru ce rămâne în discuție fiind libertatea acestor furnizori de a livra energie în sistem. Această libertate contractuală (consumator fiind, pot să mă mut fără costuri prea mari de la un producător la altul) va pune o presiune puternică pe furnizori și îi va determina să fie atenți cu consumatorii lor. Nu vor putea crește prețurile pentru că vor risca o mutare în masă a consumatorilor către primul producător de energie care va veni cu oferte mai bune.
– Liberalizarea piețelor va face loc și jucătorilor mai mici în energie – producători care au o mică hidrocentrală, au un camp de instalații foto-voltaice sau au câteva centrale eoliene. Acești jucători mici pot intra mai ușor pe piață și pot oferi energie la nivel local sau, de ce nu, national. Marii jucători nu vor mai fi protejați așa cum sunt acum și vor fi obligați să accepte concurența. Consecința va fi că pe piață se va putea intra mai ușor, opera mai ușor deci costurile de operare vor avea de câștigat.
– Liberalizarea înseamnă și că statul își va lua mâna de pe prețuri pe care acum le reglementa după bunul plac. Dacă își ia mâna de pe prețuri acestea se vor forma liber în baza cererii și a ofertei și vor căpăta proprietăți economice vitale care vor însănătoși economia. Mult mai repede și mai clar consumatorii și producătorii din piață își vor da seama din prețuri că este o problemă cu raritatea resurselor energetice și vor acționa în consecință. Singurele prețuri corecte sunt cele pe care le dă o piață eliberată de orice constrângeri politice. Degeaba trăim cu iluzia că dacă subvenționăm sau reglementăm prețurile din energie vom avea prosperitate. E complet falsă această abordare.
– Liberalizarea înseamnă și faptul că statul nu va mai putea masca subvenții și ajutoare pe care le acorda fie producătorilor din energie, fie celor care consumă energia (industriile energofage). Acest lucru va pune presiune pe operatorii economici să se ia la trântă cu eficiența energetică a proceselor lor de producție și să dea piept cu adevăratele constrângeri ale pieței. Vor fi forțați să intre în jocul competiției și să nu mai beneficieze de proptelele statului care erau finanțate tot din buzunarul nostru. Profiturile vor trebui obținute din piață și nu din subvenții mascate pe care le obțineau politic.
Liberalizarea nu va duce niciodată la vreo apocalipsă sau la vreo prăbușire de proporții a economiei așa cum lasă să se înțeleagă mulți specialiști în ultimele zile (producătorii, care nu concep să trăiască fără protecția statului, deja amenință cu șomaj de proporții în loc să caute să înțeleagă cum stau lucrurile într-o economie care se vrea de piață). Dimpotrivă – este singura cale să beneficiem de prețuri corecte și cu siguranță mai mici. Trebuie să ne grăbim cu această liberalizare a tuturor piețelor nu doar a energiei (aici e drept că am rămas mult în urmă pentru că trebuia liberalizată această piață încă de când am intrat în UE și am fost declarați economie de piață funcțională). Cine se opune liberalizării invocând tot felul de argumente nu face decât un mare deserviciu tuturor. Nu liberalizarea e dușmanul nostru (consumatori sau producători deopotrivă) ci intervenționismul și etatizarea mecanismelor pieței. Nu liberalizarea piețelor este răul de care trebuie să ne ferim și pe care trebuie să îl înfierăm cu mânie proletară ci confiscarea mijloacelor de producție, a monedei sau a mecanismelor de formare a prețurilor de către grupuri controlate și afiliate politic ce folosesc nu cooperarea socială ci forța și agresiunea pentru a extrage resurse importante de la noi prin diferite mecanisme tot mai sofisticate: subvenții, prime, ajutoare, licitații trucate, taxe cât mai progresive, inflație etc.
Închei prin a atrage atenția că nu există nici o legătură între liberalizarea piețelor și nivelul tehnologic din piață, așa cum lăsa dl. Vosganian să se înțeleagă (vezi aici). Piețele au apărut cu mult înainte de energia verde, de computer sau de alte inovații tehnologice. Au apărut cu mult înaintea roții chiar. E drept că noile tehnologii ajută piața dar nu putem condiționa liberalizarea piețelor de dezvoltarea tehnologică. Mai mult, sunt convins că inovarea tehnologică va urma clar liberalizarea. Adică dacă statul își va lua mâna de pe piața energiei imediat operatorii din piață vor căuta această inovare pentru că e singura lor șansă de a supraviețui.
Criza actuală a aruncat în aer toată ”munca” lui Keynes care a lucrat asiduu pentru a produce ”argumente” în favoarea expansiunii fiscale și monetare ca soluție pentru ocuparea totală. Prețurile se dovedesc a fi rigide doar pentru moment și pe termene din ce în ce mai scurte. Nici nu apucăm să ieșim din criză că intrăm deja într-o alta pentru care avem mereu și mereu aceleași ”soluții”: expandarea și mai mult a taxelor și a cantității de bani din economie (inflație) dublată de întărirea supravegherii în sistemul financiar-bancar, de reglementarea cu și mai multă râvnă a operațiunilor pe care le pot face băncile centrale.
Discipolii lui Keynes nu puteau să nu vină cu alte soluții față de ”maestrul” lor. Atât Stiglitz cât și Krugman, dar și alții (Nouriel Roubini, Michael Spence, Jeffrey Sachs care e în extaz în fața modelului social suedez), nu văd nici o problemă în faptul că datoria publică a continuat să crească exponential în criză în toate țările, că deficitele bugetare sunt și ele de necontrolat, că băncile în continuare acumulează credite neperformante dar nu sunt lăsate să falimenteze, că țări ca Cipru naționalizează bănci și depozite bancare private, că presiunile inflaționiste sunt tot mai mari etc. Acești ”specialiști” de Nobel nu au o teorie corectă a crizei și ratează sistematic cauza acesteia: expansiunea monetară și a creditului. Cu o teorie greșită și soluțiile pe care le propui sunt complet aberante, iată câteva dintre ele desprinse din autorii invocați mai sus:
1. Crearea unei structuri care să controleze și mai bine sectorul bancar (propunerea de a crea Uniunea Bancară în Europa, propunerea de a crea o Autoritate de Supraveghere Financiară în România). Funcționarii din aceste instituții vor avea puteri de control sporite asupra operatorilor din piață;
2. Elaborarea de reglementări stricte cu privire la activitatea bancară (separația între activitatea de investiții – investment banking de activitatea de creditare – commercial banking în instituțiile financiar bancare);
3. Crearea de fonduri de salvare consistente (exemplul TARP din SUA sau exemplul EFSF din Europa, rezerva internatională a băncilor centrale din țările emergente întărite semnificativ prin împrumuturi generoase acordate de ”troică” pentru a putea apăra cursul de schimb din aceste țări);
4. Reglementări stricte pentru operațiunile sophisticate folosite în cadrul piețelor financiare – securitizarea, emisiunea de DR-uri, sindicalizarea bancară;
5. Control mai strict la nivelul agențiilor de rating care monitorizează și evaluează riscurile asociate fluxurilor de capital (investiții străine directe și de portofoliu, credite externe cu sau fără garanție guvernamentală);
6. Infuzia masivă de lichiditate prin activarea tiparniței care e menită să creeze resurse importante pentru sectorul financiar-bancar greu încercat de retragerile masive de capitaluri pe fondul aversiunii la risc în creștere sau datorită creditelor devenite neperformante peste noapte (asta după ce băncile nu mai pridideau să crediteze în stânga și în dreapta fără nici o grijă pentru risc).
Nimic despre rezerva fracționară (care permite expandarea creditului pornind de la aceleași depozite la vedere care diminuează puterea de cumpărare a tuturor), nici un cuvânt despre expansiunea monetară (care permite introducerea în sistem a unor lichidități adiționale care diminuează puterea de cumpărare a tuturor) și nici un cuvânt despre salvarea sistematică de la faliment a operatorilor bancari. Redistribuționismul din spatele rezervei fracționare și a expansiunii monetare scapă sistematic acestor ”specialiști”.
Producția monetară din nimic, trebuie să recunoaștem acest lucru deschis, este o hoție sistematică de putere de cumpărare care se transferă fără vrerea noastră din buzunarele noastre spre buzunarele celor care controlează politic această mașinărie diabolică. Spre deosebire de taxe, producția monetară e mai greu de controlat și mai greu de perceput de către cetățeanul de rând. E o hoție foarte sofisticată. Ei bine, în loc să îi preocupe această hoție și să încerce dărâmarea din temelii a acestui mechanism pervers, discipolii lui Keynes (Stiglitz, Keynes, Akerlof și restul) pledează pentru și mai mult redistribuționism și jaf din buzunarele noastre (sau închid ochii la el) și deturnează discuția spre întărirea capacității legale și instituționale de control al pieței (prea ticăloasă și prea plină de externalități negative). E ca și cum într-un autobuz își face veacul o gașcă de hoți de buzunare iar noi ne preocupăm de sediul poliției, de uniforma ofițerilor de poliție și de cât de sofisticată să fie arma din dotarea polițistului. Asta în condițiile în care furtul din buzunarele noastre (cum este și cel prin expansiune monetară și prin expansiunea creditului) rămâne o faptă legală și legitimă, asiduu apărată de teoreticienii de vază ai cetății (premiați, galonați cu surle și trâmbițe). Dublul standard este cu adevărat bulversant: hoții de buzunare din autobuze, dacă sunt prinși, fac ani grei de pușcărie în timp ce cei care fură putere de cumpărare prin expansiunea monetară sau a creditului sunt lăsați în libertate. Prosperitatea celor ”sofisticați” în a ne dijmui puterea de cumpărare este evidentă. Ce sens are, în aceste condiții, să ai tot felul de instituții și ofițeri de pază dacă nu poți să prinzi pe adevăratul vinovat al crizei care acționează ”legal” în ”interesul national”? O Autoritate de Supraveghere Financiară este absolut inutilă și nu va preveni nici o criză viitoare. Putem include în aceeași categorie de măsuri aberante și propunerea legată de o competiție monetară în loc de monedă unică globală (asist la tot felul de discuții prin care se aduce în prim plan ideea că în loc de Euro să avem mai multe monede pentru că această competiție monetară ne-ar scăpa de probleme). Rămân însă la ideea că fără interzicerea expansiunii monetară prin rezervă fracționară sau prin tipărire concurența între mai multe monede fiat e fără sens. E ca și cum ai fi mulțumit că în autobuz nu intră un singur hoț de buzunare ci mai mulți hoți de buzunare care s-ar afla în competiție pentru buzunarul tău. Competiția nu are nici un sens între monede fiat.
Aici greșesc toți acești neo-keynesiști atunci când oferă tratamentul lor la criza actuală: admit ca legal furtul de putere de cumpărare și redistribuția politică a acestei puteri de cumpărare pe argumente politice. În aceste condiții nu vei ieși din criză ci, dimpotrivă, ne vom îndrepta cu motoarele turate către una nouă. Trăind cu iluzia că suntem protejați de reguli, instituții și controlori cu puteri sporite dar care se plimbă inutil prin piață și ”arestează” sau ”amendează” nevinovați în timp ce adevărații hoți sunt protejați de lege (sau contract social).
Am preluat acest articol scris pe 15 mai 2013 de către prietenul meu, jurnalistul Ionuț Bălan în Jurnalul Național (vezi aici sursa) care la câteva ore de la publicare a fost retras de către publicația respectivă pe motiv că nu convenea. Adică cenzură în cel mai comunist stil. Povestea acestui articol arată cât de aservite sunt unele publicații din media românească și cât de ideologice sunt, publicând doar acele puncte de vedere care convin politicienilor. Pericolul este unul foarte mare: politicienii să perpetueze în minciuna și în iluzia lor și să creadă că măsurile pe care le iau fac bine poporului ”beneficiar”, sunt cele care trebuie luate sau sunt lipsite de consecințe negative. Politicienii (de orice orientare ar fi) au nevoie de o presă verticală, puternică și bine educată (mai ales economic). O presă independentă și dură cu politicienii nu poate fi decât benefică pentru toată lumea. Hazardul moral și indiferența față de cetățean depinde enorm de calitatea presei. Blogurile rămân astfel o sursă alternative de informare pe care te poți baza, care reacționează mult mai onest și mai corect la toate aceste presiuni politice. Astfel de cenzură nu face decât să dea aripi politicienilor în agresiunea lor instituționalizată împotriva noastră și să alimenteze ego-ul lor de putere (”îmi și imaginez plăcerea și mulțumirea din ochii politicianului care a reușit să facă o astfel de ispravă care numai demnă de laudă nu e). Oare ce ar spune acest jurnal privat dacă aceiași pe care îi apără prin această cenzură vor hotărâ mâine naționalizarea tuturor mijloacelor de presă din România? Abuzurile multor politicieni de stânga (Stalin e poate cel mai sinistru exemplu) nu ar fi fost posibil fără aservirea unor oameni de presă sau fără un pumn de fier îndesat în gura acelor oameni din presă care scriau contra abuzurilor și agresiunilor. Celor din presă cărora li se întâmplă așa ceva nu le rămâne mare lucru de făcut: ori pleacă ori se pun în slujba partidului stat (fie închid ochii, fie scriu despre floră și fauna, fie închină ode și osanale partidului).
Aici aveți poza site-ului Jurnalului Național cu articolul aferent atunci când a fost publicat:
Aici aveți textul complet al articolului pe care am ținut să îl public și eu pe blogul meu integral (așa cum au făcut și alți prieteni din blogosferă – Dan Popa, Florin Cîțu, Bogdan Glăvan):
Proprietari din toate tarile uniti-va
Autor: Ionuț Bălan
Socialistul pesedist Victor Ponta se dovedește a fi la fel de pedelist ca și socialiștii de dreapta Mark Gitenstein, Traian Băsescu, Monica Macovei și Emil Boc. Și toți calcă demn pe urmele lui Ion Iliescu, cel pentru care proprietatea privată era un moft. Ponta a declarat că va propune revizuirea articolului 44 din Constituție privind dreptul de proprietate, astfel încât să fie eliminată prezumția de obținere legală a averilor, iar exproprierile „strategice” să poată fi făcute mai ușor. Asta după ce s-a pronunțat pentru confiscarea mașinilor acelor șoferi vinovați de abateri rutiere grave. Dacă aceste idei vor fi puse în practică, toți românii se vor transforma de iure în suspecți de serviciu bănuiți de fraude și li se va tolera deținerea și folosirea bunurilor până ce guvernanților le va tuna să toarne o autostradă sau altă „investiție de interes public” pe pământurile lor. Economiștii apreciază unanim că specificarea și protejarea dreptului de proprietate privată sunt condițiile cele mai importante pentru dezvoltarea economică a unei țări. Iar trecerea de la comunism la capitalism e un proces care n-are doar o dimensiune economică, ci și etică. Pasul esențial constă în privatizarea resurselor, și cea mai simplă metodă, care rezolvă și implicațiile etice, e retrocedarea lor. Vânzarea prin licitație sau negociere directă ridică întrebarea de ce să vândă statul ceva ce nu-i aparține? Dat fiind că respectivele resurse nu sunt ale lui, cum poate avea statul interesul să le ofere altcuiva decât unui grup de interese care să-l sprijine pe viitor?! Esența sistemului capitalist se bazează pe garantarea dreptului de proprietate. Acest lucru reprezintă chiar deosebirea majoră între țările dezvoltate și cele în curs de dezvoltare. În țările în curs de dezvoltare, chiar dacă s-au înregistrat perioade cu creșteri economice-record, nu s-a văzut același nivel de bunăstare ca în țările dezvoltate. Aceasta va veni numai atunci când drepturile de proprietate vor deveni baza pe care se conturează politicile economice ale unei țări. În cazul României se observă cum tribunalele sunt pline de proprietari care încearcă să-și redobândească activele naționalizate. Industria românească e construită pe terenuri ale căror drepturi de proprietate se dispută în fața judecătorilor. Și, pentru închiderea acestui cerc vicios, statul român încearcă să-i despăgubească pe cei cărora le-au fost confiscate proprietățile în rate sau cu active purtătoare de risc la Fondul Proprietatea. Asta arată că România nu e gata să creeze capital propriu și de aceea importă. În țările dezvoltate, fiecare bucățică de pământ, fiecare echipament sau clădire are un act de proprietate care e partea vizibilă a unui proces ce conectează aceste active la restul economiei. Pe baza acestor conexiuni afacerile se fac printr-o simplă strângere de mână. E limpede că, până când România nu va acorda proprietății importanța pe care o merită, economia va rămâne decapitalizată și nu-și va putea atinge potențialul maxim.
Vă las pe domniile voastre să trageți concluziile de rigoare. Nu mi se pare că presa din România face ce trebuie și nu mi se pare că aceasta este calea pe care ar trebui să o susținem și să o urmăm. O presă slabă ne va duce către o guvernare și mai slabă. O presă coruptă ne va duce către politicieni și mai corupți. În ansamblu societatea va involua. Iar acei oameni din presă care fac astfel de lucruri, în final vor ajunge să trăiască într-o țară bananieră.
E o întreagă fobie acum împotriva băieților deștepți. ”Omul nou” venit la putere prin voința (manipulată sau nu) a poporului iubitor de patrie a pornit o întreagă campanie de demascare a ”băieților deștepți” din energie sau din asfaltări. Ce înseamnă însă ”băiat deștept”? Așa cum lasă să se întrevadă politicienii actuali (socialiști dealtfel), un băiat deștept este unul care cumpără ieftin de la stat (cu subvenție sau fără) energie și o vinde apoi mult mai scump pe piață. Cu alte cuvinte, ”băiatul deștept” este cel care lucrează cu statul: fie vinde statului ceva foarte scump, fie cumpără de la stat pe nimic și vinde apoi la prețul real mult mai mare, fie promite statului că îi furnizează ceva (un echipament, un drum) a cărui calitate sau finalitate ridică serioase semen de întrebare dar statul îngăduitor va închide ochii întotdeauna. Cel care prosperă și rezistă pe piață în baza conexiunilor sale politice este deci băiat deștept. Dacă se schimbă conexiunea politică băiatul deștept devine brusc un băiat deștept dar ”rău” pentru patrie și pentru popor. Are două soluții: fie cotizează încă odată și către buzunarul ”noilor oameni”, care vor închide ochii și vor continua aceeași schema de prosperitate, fie dă faliment (și poate face și închisoare). În opinia mea, băiatul cel mai deștept însă e politicianul care, în afară de a pierde 4 ani de mandat fiind sancționat de popor dacă sare calul, nu pierde în realitate foarte mult (în comparație cu băiatul deștept).
”Băieți deștepți” există atâta timp cât ”mâna vizibilă” a statului-tătuc substituie ”mâna invizibilă a pieței” și alocarea resurselor se face discreționar și pe criterii de prietenie (adică politic). Tentația e prea mare chiar și pentru ”omul nou” ajuns prin forța votului în fruntea unor proprietăți ale statului, alte tuturor adică, adică ale nimănui. Cooperarea cu băieții deștepți e naturală și ține de firea omului. Băieți deștepți există peste tot în lume acolo unde există intervenție a statului în economie. Problema e însă doar de cuantumul ”obolului” plătit într-o primă fază de băieții deștepți celor care supraveghează, reglementează, controlează, distribuie resurse din taxele noastre.
Ce e însă interesant, e că în România foarte puțini sesizează prezența ”băieților deștepți” în afară de energie sau asfaltări / dezăpeziri. O categorie aparte de băieți deștepți sunt bancherii (și toți care roiesc în jurul lor). Ce fac aceștia? Iau dobândă subvenționată de la stat (banca centrală) și apoi împrumută statul sau piața cu o dobândă mult mai mare. E aceeași schemă ca în energie, evident pentru sume mult mai mari și profituri mult mai mari (comparați sediile de la ”băieții deștepți” din energie cu sediile de la băncile care prosperă din această schema urât mirositoare). Dobânda de refinanțare de la banca centrală ar trebui să fie una penalizatoare și să îl ardă pe bancherul care greșește și dă credite fără a avea depozite atrase suficiente, care împrumută de prea multe ori depozitele la vedere pe credite cu scadențe cât mai mari sau care pur și simplu nu își corelează bine maturitatea depozitelor cu maturitatea creditelor. Banca centrală ar trebui să penalizeze băncile comerciale prin această dobândă nu să le premieze. Consecințele sunt cât se poate de clară: dobânzile de la credite nu scad, riscurile asumate de băncile comerciale nu sunt atent monitorizate, depozitele populației (economisirile) nu mai sunt de prea mare interes atâta timp cât băncile se pot adăpa ieftin și fără prea mare bătaie de cap de la robinetul generos al băncii centrale. În acest context, sunt absolut hilare sforțările celor din banca centrală (vezi aici) care încearcă să impună un anumit comportament băncilor comerciale (adică să mențină depozitele scumpe pentru a fi atractive pentru populație) după ce le-au umplut desagii cu bani ieftini, în speranța că vor relansa vreo economie, vor determina vreun antreprenor să se dedice mai mult afacerilor (adică să plătească din greu biruri unui stat ineficient). În final, acțiunea acestor băieți deștepți din bănci (inclusiv din băncile centrale) nu vor duce la vreo ocupare totală sau vreo prosperitate ci, dimpotrivă, la noi și noi ținte de inflație sistematic ratate. Băieții deștepți din bănci nu fac decât să submineze economisirile populației și să reducă potențialul de creștere real al economiei românești pentru că mai important decât consumul este economisirea (cea sănătoasă și nu creată de tiparniță sau rezerva fracționară).
A sosit și bilanțul primul an de guvernare social(isto) – liberală în România. Se împlinește, practic, un an de la un guvern instalat prin întoarcerea cu 180% a unora de stânga ce guvernau în combinație cu cei poziționați (cel puțin declarativ) mai la dreapta în România. Un an de speranțe, un an în care toți au fost cu ochii pe oamenii noi care schimbau pe bandă rulantă oamenii vechi. Un an în care numai cei creduli și fără experiență credeau balivernele electorale și ”reformele” cu care îmbiau electoratul cei aflați atunci în opoziție (vezi aici ce scriam despre brânza nu prea mare pe care o să o facă această guvernare în momentul înstalării sale).
Ar fi corect ca la acest moment de bilanț să se plece de la ce promitea USL în programul său de guvernare și de la temele de campanie cu ajutorul cărora s-a obținut o susținere populară fără precedent: măsuri de relansare a antreprenoriatului; reanalizarea dosarului Roșia Montană, moratoriu asupra gazelor de șist, salarizarea în funcție de performanță în sistemul sanitar, depolitizarea administrației publice (doar miniștri și secretarii de stat să fie numiți politic, finalizarea autostrăzilor aflate în construcție, reabilitarea sistemelor de irigație, regândirea sistemului de redevențe, control financiar fiscal de fond la IMM-uri odată la trei ani, scădere de taxe (contribuțiile la sănătate, scădere de TVA) etc. (vezi aici sursa). La acestea se adaugă și promisiunea reîntregirii pensiilor și salariilor tăiate de guvernele anterioare.
Cu ce ne-am ales după un an de guvernare USL? Evident că ne-am ales cu foarte puține lucruri dintre cele promise dar și cu schimbarea cu 180 de grade a atitudinii trâmbițate critic în campanie (subiectul cu gazele de șist de exemplu):
– Nici o scădere de taxe până în momentul de față (TVA rămâne bătut în cuie la un nivel printer cele mai mari din Uniunea Europeană, tăcere în ceea ce privește contribuția la sănătate etc.). În plus, guvernul a crescut taxele locale, intenționează să introducă impozitul forfetar în domeniul serviciilor de hotelărie și restaurant din iunie (vezi aici). Raportarea financiară se face la fel de greoi, controalele fiscale la fel de dese și de stresante (practic paralizează întreaga activitate economică). Taxele se plătesc la fel de greu și cu drumuri dese la administrațiile fiscale.
– Privatizări aproape inexistente, cele 15% din Transgaz nu pot anula bâlbâielile de la Oltchim sau Cuprumin (statul în continuare deține participații la peste 700 de companii – vezi aici sursa care se referă la cele 241 de entități în care statul are participație majoritară);
– Consolidarea unui stat tot mai birocratic prin crearea unor suprastructuri de piață absolut inutile și controlate politic (a se vedea cazul ASF). În momentul de față statul deține în subordine peste 440 de agenții care reglementează, controlează, monitorizează piața pe banii contribuabilului român (vezi aici sursa). Aceste instituții nu fac altceva decât să crească și mai mult barierele de piață și să îngreuneze ușurința cu care putem vinde ceva către ceilalți, adică putem prospera și putem crea locuri de muncă. Cu atât de multă corupție nici nu e de mirare că nu vedem că diminuarea și simplificarea aparatului de stat este soluția. Dimpotrivă, birocrații nu fac altceva decât să creeze noi straturi de control și supraveghere a ”ticăloșilor din piață”. Care straturi birocratice (instituții) sunt populate tot cu ”ticăloși” care, de cele mai multe ori, nu au trecut testul pieței. Avem mai multe ministere, mai mulți parlamentari care consumă resurse importante.
Bilele albe cu care se laudă guvernarea actuală (în afară de echilibrul bugetar, deficitul scăzut) sunt prea puține în comparație cu ce au promis (și prin raportare la așteptările electoratului) și sunt, de fapt, pilule otrăvite (sau chiar povești de adormit copii) care vor agrava și mai mult situația economică a României în cel mai scurt timp:
1. Reîntregirea salariilor bugetarilor și pensiilor publice: este o pilulă otrăvită pentru că resursele necesare se extrag fie prin inflație (tipărire monetară) fie prin taxe menținute mari (adică bani redistribuiți din sectorul privat productiv și îngropați în consum). Această măsură nu relansează nici consumul (tocmai am arătat ca acei bani se plimbă între buzunare) și nici nu ne salvează de criză (dacă ar fi așa, de ce nu triplăm aceste salarii bugetare și pensii publice). Sistemul public de pensii produce în momentul de față unul din cele mai mari deficite în buget și problema se va agrava în viitorul nu foarte îndepărtat. Mai mult, această creștere a fost complet anulată de inflație și de faptul că a venit la mulți ani de la ajustarea inițial (s-a văzut de fapt că nu s-a reîntregit nimic, fiind o poveste frumoasă pentru electoratul puțin pregătit economic).
2. Managementul privat în companii privat: am scris un material de curând pe această temă (vezi aici). Din punctul meu de vedere, numirea lor politică și nu prin mecanisme specific pieței activate prin privatizarea unui pachet semnificativ de acțiuni care ar fi desemnat el managerul privat, nu va face decât să prelungească agonia acestor companii. În fond, directorul Oltchim era un manager „prea privat” care a îngropat definitiv acel activ al statului.
3. Curs de schimb stabil (ușor în apreciere): nu e neapărat meritul guvernului ci al unei intervenții voalate pe piața valutară pe care constant a exercitat-o banca centrală consumând resurse importante (cele mai multe împrumutate). Să fim serioși, cu o țară în care importurile sunt net mai mari decât exporturile (eu zic să ignorăm începutul de an), investițiile străine nu mai intră în țară că nu au de ce, datoria publică e în creștere, economia e în stagnare, inflația e cea mai mare din Europa (vezi paritatea puterilor de cumpărare) nu ai cum să ai un curs stabil și în apreciere pe termen mediu și lung. Sunt absolut sigur că în toamnă, ca și în ceilalți ani, să vedem corecția necesară și pe cursul de schimb (poate și cu puțin ajutor din partea băncii central care are de dat înapoi sume importante către creditorii internaționali din rezerva internațională).
Guvernele care cresc taxele sau mențin taxele mari crescute de cei de dinaintea lor sunt guverne slabe. Și acest guvern, ca și cele de dinainte, nu a făcut decât o permanentă obsesie pentru ”spațiu fiscal” și pentru ”echilibru bugetar”. Nu a făcut decât să lupte pentru adecvarea ”veniturilor bugetare” (sunt numite impropriu venituri) la nivelul ”cheltuielilor” pe care foarte puțini și foarte puțin au reușit politicienii să le perieze în vederea diminurării risipei. Chiar dacă suntem echilibrați bugetar (nu e rău nici asta până la urmă), nu creștem economic pentru că echilibrul bugetar se obține cu risipă multă acoperită din taxe sufocante. România rămâne fără un progres semnificativ pe calea liberalizării economice: în 2009 indicele corupției al României avea un scor de 3.8 / locul 71 și a scăzut la scorul de 3.7 / locul 66 în 2013 (vezi aici sursa); în 2009 indicele libertății economice al României era în 2009 de 59.1 / 100 și a 59.6 / 100 în 2013 (vezi aici sursa); indicele ușurinței de a deschide / dezvolta o afacere în România a stagnat și el în ultimii 5 ani (vezi aici sursa). Adică batem pasul pe loc într-o minunată Ciuleandră fin orchestrată de păpușarii politici (orice culoare ar avea ei).
Comentarii recente