Zilele trecute am asistat din nou la o mostră de socialism pur a unei guvernări de „dreapta” care se încăpăţânează să creadă în creşterea economică şi ieşirea din criză prin creşteri de impozite şi taxe (în condiţiile în care în toate ţările din lume care îşi doresc cu adevărat creştere economică durabilă reformele fiscale şi facilităţile fiscale sunt la ordinea zilei, eliberarea resurselor necesare făcându-se printr-o limitare drastică şi control asupra cheltuielilor statului devenite peste tot în lume nesustenabile de economiile private).
Oricât de optimişti am vrea să fim pentru anul care urmează nu avem motive prea multe în favoarea acestul lucru. Şi asta nu pentru că ar intra Europa într-o nouă criză (eu zic că nici nu a ieşit din cea veche încă) sau pentru că în China a încetinit creşterea economică periculos de mult. Ci pentru că în România se bate pasul pe loc în dulcele stil românesc la ceea ce înseamnă reformă structurală. Reforma structurală în România ar trebui să înceapă de la cei care fac bugetul pornind de la o filozofie absolut antagonică cu „economia de piaţă funcţională” cu care ne lăudăm atunci când trebuie pentru a da bine în faţa cui ar avea vreo îndoială cu privire la spoiala de pe gard: bugetul unei ţări ar trebui să fie făcut cu faţa la piaţa privată şi întru apărarea nevoilor sale reale (mai mult infrastructură şi mai puţine flori prin rondouri). Atunci când tu începi să faci bugetul prin adunarea tuturor cheltuielilor pe care unii sau alţii se încăpăţânează să le susţină ca adevărate proiecte publice de investiţii doar pentru a câştiga electorat (biserici, luminiţe de Crăciun) sau pentru a mai adăuga nişte zerouri la averea personală, e normal să dai în deficit şi în datorie publică tot mai greu de controlat. Reforma adevărată a statului român trebuie să plece în primul rând de la un necesar de resurse drastic diminuat prin scoaterea de pe listă a tuturor acestor fantezii cu titlu de proiecte. Evident că un astfel de buget drastic diminuat trebuie corelat şi cu privatizarea şi scoaterea din custodia statului a vacilor de muls bani pe criterii politice (şi nu economice). Din păcate mecanismele prin care cetăţeanul de rând poate pune presiune pe politicieni să adopte un buget semnificativ mai redus care să pună presune pe reformarea cu adevărat a statului român sunt foarte limitate.
Al doilea pas la fel de important are în vedere nivelul impozitelor. În România se plătesc printre cele mai mari impozite din lume (nici nu mai contează dacă ele sunt în cotă unică sau nu): pe muncă se plăteşte 45,5%, pe investiţii / implicarea într-o afacere deşi aparent pare că se plăteşte doar 16% în realitatate se mai plăteşte 16% la repartizarea profitului (deci totalul este de 32% din profitul impozabil), accizele pe carburant ajung încetul cu încetul la nivelul celor din UE fără a elimina altele pe care trebuia să le eliminăm demult (cele pe cafea), TVA-ul are printre cele mai mari nivele din lume (în SUA nu se plăteşte TVA de exemplu). Chiar dacă anul următor nu va aduce creşteri semnificative de taxe (vor creşte doar accizele pe combustibil, va creşte impozitul local pe clădiri şi maşini), guvernanţii fac titlu de glorie prin faptul că vor menţine nivelul actual sufocant al taxelor pe care cetăţeanul de rând trebuie să le plătească cu forţa unui stat care nu este deloc transparent, deschis şi cu respect faţă de plătitorul acestor taxe (taxele se plătesc tot cu coadă, tot cu birocraţie şi cât mai off-line).
În al treilea rând trebuie restrânse toate taxele pe care cetăţeanul trebuie să le plătească şi al căror număr este în continuare în afara oricărei logici economice: românii plătesc 254 de taxe diferite care fiecare înseamnă formulare, instituţii de colectare, instituţii de control al colectării (cele mai multe nici nu se justifică din punct de vedere al „profitabilităţii”). Printre cele mai aberante taxe inventate într-o ţară care încă nu are habar ce înseamnă capitalism şi economie de piaţă ar fi: taxă pe orar de 200 de lei plătită în Prahova de către comercianţi, taxă pe linişte în Mamaia şi Constanţa ce poate ajunge până la 1000 lei pe an; taxă pe apa de ploaie plătită în Craiova pentru faptul că regia de salubritate a oraşului colectează apa când plouă; taxa pe cai de 5 lei plătită anual de cei care deţin cai şi care se virează către Autoritatea Hipică Naţională; taxa pentru Crucea Roşie dedusă din preţul biletelor la spectacole şi la film în procent de 1% din valoarea acestora; taxa pentru focurile de artificii din Timişoara pe care a adoptat-o şi alte oraşe; taxa pe nuntă practicată în Braşov pentru nunţile care se ţin sâmbăta (100 lei) sau duminica (200 lei). Dacă la ele adăugăm amenzile auto practicate unor şoferi cărora li se refuză dreptul de a circula decent pe nişte autostrăzi care există doar pe hârtie sau în discursul politic sau taxele de parcare, rovinieta, taxele de pod, coplata pentru medicamente sau servicii medicale ajungem să ne dăm seama de aberaţia mediului economic în care trăim.
La toate acestea se adaugă umilinţa pe care trebuie să o trăim când vrem să plătim aceste taxe şi vedem că nu putem să o facem în modul cel mai uşor şi mai puţin costisitor pentru noi. Drama noastră este cu atât mai mare cu cât nu beneficiem de mare lucru pentru banii luaţi cu japca din buzunarul nostru. Rămânem fără glas când vedem că banca centrală multiplică şi ea, mai mult sau mai tacit, masa monetară din diverse motive, diminuând şi mai mult puterea de cumpărare a brumei de bani cu care rămânem în buzunar după jaful sistematic la care suntem supuşi.
Reforma statului, şi în mod particular reforma fiscală, este şi va rămâne multă vreme o simplă Poveste de Crăciun colindată pe mai multe voci de către politruci lipsiţi de o minimă moralitate. Menţinerea noastră cu forţa în acest lagăr al sărăciei şi în această aparentă libertate economică deja de mult prea mulţi ani devine tot mai frustrantă pentru generaţiile care s-au pierdut şi care încă se vor mai pierde de acum înainte. Guvernanţii au grijă de noi să nu prindem în această viaţă confortul şi normalitatea din ţările pe care le vizităm în vacanţele noastre tot mai scurte şi mai greu de plătit.
La anu’ şi la mulţi ani de sărăcie şi mizerie!
”Trăim vremuri memorabile stimabililor!”
Privesc absolut siderat la modul în care americanii se lamentează tot mai tare la adresa inacțiunii europenilor cu privire la salvarea Zonei Euro de criză. Individual (și cu gir de la Bruxelles), fiecare țară (Spania, Italia) a marșat mai mult sau mai puțin pe ideea de austeritate înțeleasă în limitarea cheltuielilor statului și relaxare fiscală (o paradigmă complet diferită de ceea ce înțelege România că ar trebui făcut pentru ieșirea din criză care a crescut fiscalitatea și risipa statului pe proiectele sale florale). Disperarea americanilor este absolut ciudată având în vedere faptul că ei au pornit criza prin iresponsabilitatea lor monetară de câteva decenii bune. Mai mult, ei au știut foarte inteligent să transfere criza de la ei la toți ceilalți care plătesc deja de câțiva ani din buzunarul lor pentru a absorbi salvarea economiei americane din criză. Supărarea lor pe europeni care pot întoarce criza înapoi în SUA este de-a dreptul hilară și arată cât de puțin mai înțeleg economie niște ”specialiști școliți exclusiv la Chicago” care nu se pot desprinde de ”paradigmele” cu care unii au spălat creierele lor vreme de câțiva ani buni de studiu.
Inacțiunea europenilor și amânarea ”soluție americane” – tipărirea de bani în cantitate imensă și suficientă pentru a salva pe toți care s-au îmbogățit în perioada de ”boom” – vine pe fondul unor temeri cât se poate de justificate: lipsa de rigiditate a prețurilor tot mai evidentă care erodează bunăstarea europenilor care, fie au rămas neiertați de datoriile cu care bancherii i-au momit în ”boom” și se chinuie să reziste ratelor de credit care pun pe termen lung în dificultate bugetul lor, fie au plătit deja suficient de mult la salvarea într-o primă fază a sectorului financiar-bancar și la menținerea privilegiilor extraordinare de care acesta se bucură cu concursul explicit al statului.
Europenii au de ales între două rele care aparent fac același lucru:
A. Lasă să se producă falimentul statului, falimentul instituțiilor financiar-bancare care au greșit și s-au încrezut mult prea mult în fanteziile monetare ale americanilor, în soliditatea pieței imobiliare sau în credibilitatea unor guverne dubioase și populiste. Falimentul acesta nu este neapărat un lucru rău pentru că nu toate activele băncilor sunt ”nesănătoase”. Mai mult, dacă nu vor să dea faliment băncile trebuie să se adreseze în primul rând acționarilor lor care dacă vor să mențină banca în funcțiune trebuie să aducă bani mai mulți de acasă (acum activitatea bancară este desfășurată pe bani de acasă ai acționarilor băncilor foarte puțini, oricum mult mai puțini decât în orice altă afacere). Intermedierea financiară va continua să existe cu siguranță într-o formă complet diferite de până acum. Falimentul va pune mult mai serios pe tapet problema guvernanței în bănci, a hazardului moral sau a rezervei fracționare. Poate că ritmul de creștere economică va fi clar încetinit, mai ales în privința unor sectoare care au fost beneficiare de câteva decenii bune de avantaje extraordinare: nu vor mai fi construite sedii de bănci atât de înalte și impunătoare, intermediarii pe piața de capital vor fi mai prost plătiți și poate chiar concediați în masă, cei care vor desfășura activități cu statul finanțate prin sectorul bancar (apărare, educație și chiar sănătate publică) vor găsi mai greu proiectele de care vor avea nevoie și vor fi nevoiți să accepte o competiție mai aspră prin dezvoltarea lor ulterioară în privat. E clar că aceste falimente vor duce la o contracție economică dar ea va fi una sănătoasă și va crea premizele unei dezvoltări economice ulterioare durabile.
B. Tipăresc bani și salvează într-o primă fază de la faliment pe cei din jurul statului și pe cei din sectorul financiar-bancar. Estimările arată că o ”calmare” a situației în Zona Euro ar necesita o sumă apropiată de 3000 – 4000 miliarde Euro (în condițiile în care deja până acum au fost tipăriți bani în UE în jur de 3000 miliarde Euro incluzând și Marea Britanie). Operatorii din piață au devenit tot mai conștienți de efectele tipăririi de bani. Așteptările lor cu privire la inflație au devenit tot mai ”raționale”. O astfel de tipărire va duce la creșterea inflației și, implicit, la creșterea dobânzilor pe termen mediu si lung care a devenit însă tot mai scurt. Ceea ce înseamnă două lucruri ce se vor produce aproape simultan cu tipărirea de bani: [1] Va scădea puterea de cumpărare și, implicit, consumul în piață și mai mult adică operatorii privați vor trebui să își reducă activitatea, să facă eforturi și mai mari pentru a se restructura (deși cei salvați prin tipărire nu o vor face cu siguranță). E clar că se vor închide afaceri private și se vor pierde și mai multe locuri de muncă (deși etatiștii se declară permanent pentru crearea locurilor de muncă). [2] Va crește costul capitalului care va genera o întârziere a inovării, o diminuare a posibilității de a dezvolta o afacere cu costuri care natural ar fi fost mai mici. O dobândă mai mare față de nivelul său natural reduce investițiile și va menține ocuparea la nivele în scădere.
Zona Euro este între ciocan și nicovală: trebuie să decidă ce interese va apăra. Decizia este una dificilă: va trebui să ia partea etatiștilor și a socialiștilor monetari (bancheri, consultanți, membri în consiliile de administrație a băncilor incluzându-le și pe cele centrale) sau va trebui să ia partea pieței libere și să limiteze pe cât posibil atentatul la proprietatea privată (admițând falimentul celor care au greșit cel mai mult). Socialiștii monetari au putere financiară și politică și pun presiune de toate formele asupra factorilor de decizie (care teoretic se presupune că ar trebui să fie independenti și imparțiali). Piața privată are putere electorală și va putea sancționaprin vot (cel putin teoretic) orice decizie împotriva bunăstării sale. Din păcate e clar însă ce se va întâmpla: încă odată piața și proprietatea privată va fi sacrificată pentru a salva statul și intervențiile sale proaste. Aceasta pentru că etatistul își face un calcul simplu: chiar dacă nu va veni lumea la vot într-un număr semnificativ supărată pe ceea ce o să urmeze nu a o problemă iar revoluții majore oricum nu se pot face prin vot.
Update: Ieri când scriam articolul Banca Centrală Europeană a rezolvat din butoane criza datoriilor suverane luând decizia unei infuzii de 500 miliarde Euro în piaţa bancară (vezi aici detaliile). Din aceşti bani, Italia a absorbit aproape instantaneu 116 miliarde Euro (vezi aici detaliile). Dobânda pentru aceşti bani este de …. 1% pe 3 ani. Ce bine ar fi să primim şi noi astfel de cadouri de la stat. Din păcate ele nu sunt pentru muritorii de rând. Nu uitaţi să mergeţi la vot pentru Parlamentul European!
În foamea sa de resurse, Comisia Europeană a prezentat zilele trecute o propunere privind aplicarea unei taxe pe tranzacţiile financiare, aplicabilă în cele 27 de state membre ale Uniunii Europene începând cu 1 ianuarie 2014. Această taxă se va aplica pe acele tranzacții cu instrumente financiare în care cel puțin o parte implicată este rezidentă în Uniunea Europeană. Taxa se va aplica diferențiat pe categorii de instrumente fiind mai mare în cazul acțiunilor și obligațiunilor (0,1%) și mai mică în cazul contractelor cu instrumente derivate (0,01%). Comisia estimează o colectare de pe urma acestei taxe a unei sume de 57 miliarde Euro. Suma va fi împărțită între Comisie și țările membre, devenind sursă la bugetul Uniunii Europene.
Comisia a argumentat că introducerea acestei taxe este justificată de faptul nu există o contribuție echitabilă în momentul de față în economia europeană, sectorul financiar fiind vinovat de apariția crizei economice dar și de faptul că deja unele țări (în număr de 10) aplică o astfel de taxă care diferă de la țară la țară și în acest fel se va armoniza politica țărilor membre evitându-se distorsiunea pe piață și perturbarea concurenței între diferite piețe. Comisia Europeană consideră că printr-o astfel de măsură vor fi descurajate tranzacțiile riscante și vor fi astfel consolidate măsurile de reglementare privind evitarea unei viitoare crize. În plus, se aduce în discuție și argumentul că pentru salvarea de la faliment a sectorului financiar-bancar din Europa s-au accesat fonduri eliberate de la bugetul statelor membre și care provin din taxele plătite de contribuabili (mult mai taxați decât cei din sectorul financiar bancar care au beneficiat și continuă să beneficieze de privilegiul unei sub-taxări). Evident că se mizează și pe o reacție pozitivă a țărilor membre care vor avea mai mică suma pe care vor trebui să o plătească de la bugetul lor local către funcționarea întregului angrenaj european. În ambiția sa, Comisia Europeană se gândește chiar să propună această taxă tuturor țărilor din G20 drept o idee genială. Taxa pe tranzacţiile financiare vizează 85 % din tranzacţiile financiare care au loc între instituţii financiare. Taxa nu s-ar aplica cetăţenilor şi societăţilor comerciale. Ipotecile imobiliare, împrumuturile bancare, contractele de asigurări şi alte activităţi financiare obişnuite desfăşurate de persoane fizice sau întreprinderi mici nu intră în sfera de aplicare a propunerii.
Ideea unei astfel de taxe nu e nouă, ea se vehicula încă de acum 20 de ani de pe vremea când James Tobin vorbea despre cauzele crizelor în sistemele financiare moderne (după căderea aranjamentului monetar de la Bretton Woods). O astfel de taxă era dorită pentru a tempera ieșirile bruște de capital din țările care și-au liberalizat contul de capital. Se vede însă că acum motivul este complet altul: asigurarea unor bani noi pentru a face posibilă funcționarea în continuare a supra-structurilor statale și pentru a evita un faliment generalizat provocat taman de cei care doresc să se salveze prin această taxă.Această taxă nu va rezolva în nici un caz problema în sistem. În primul rând va lovi în cei care emit obligațiuni / acțiuni pe piață adică în sectorul privat și în companiile care sunt interesate să obțină capital la un cost cât mai redus. Taxa va împinge companiile private în brațele băncilor comerciale care vor prefera și mai mult să le propună companiilor credite în locul acestor instrumente financiare impozitate de către stat. Prin această taxă, monopolul în activitatea de creditare va fi și mai mult întărit iar piața de capital va fi și mai mult distrusă (oricum a fost deja parțial distrusă de infuzia de bani pe post de capital pe care o realizează de la butoane BCE – banca ce ne păzește de destabilizarea prețurilor prin tipărire de bani). Prin această taxă vor fi obținute rapid și ușor fondurile necesare funcționarea birocraților de la Uniunea Europeană care nu vor căuta sub nici o formă să se reformeze și vor continua să trăiască pe picior mare.
Această taxă va fi ușor de evitat prin faptul că împrumuturile bancare nu intră sub incidența ei. Mai mult, privilegiile bancare (operarea cu rezervă fracționară, capitalizarea redusă în bănci, dificultatea de a falimenta, ușurința cu care se refinanțează băncile când rămân în pană de lichidități) vor putea fi în continuare menținute și băncile comerciale vor putea să se bucure în continuare de banii ieftini pe care vor căuta și vor putea să îi multiplice și mai mult. Prin monopolul pe care îl au în multiplicarea banilor alături de băncile centrale, băncile comerciale vor putea foarte ușor să transfere acest cost fie la nivel de companii private (caz în care prețurile de consum vor crește, consumul va scădea) fie la nivel de investitor. În ambele cazuri, în final e lovit tot contribuabilul privat care după ce că a plătit deja salvarea de la faliment a sistemului bancar acum plătește mascat și indirect salvarea de la faliment pe cei care i-au salvat de la faliment pe bancheri. Nici bancherii și nici statul nu vor fi afectați semnificativ în final și de aceea vedem și ușurința cu care astfel de idei își găsesc loc în spațiul politic european. Generalizarea taxei la nivel global are și ea o miză pentru că prin aplicarea acestei taxe doar la nivelul UE, aceasta va deveni mai închisă față de investițiile străine (și ele importante). Există riscul clar ca această taxă să reorienteze niște fluxuri financiare dinspre și înspre Uniunea Europeană (să le reducă volumul). Pentru a diminua acest risc e clar că UE va lupta ca și ceilalți să impună și ei o taxă similară și e foarte probabil că vor găsi ușor adepți.
Este clar că nu există intenția de a rezolva / ataca cu adevărat cauzele crizei actuale (și a celor care vor urma cât de curând): rezerva fracționară, împrumutul de ultimă instanță cu dobândă 0, ușurința cu care se tipăresc bani în sistem, capitalizarea redusă a sistemului bancar sunt trecute în continuare cu vederea de politicieni / bancheri interesați exclusiv de menținerea în viață a acestui joc piramidal care a devenit sistemul financiar-bancar. În continuare riscul asumat de bănci va fi unul foarte mare pentru că el nu este legat în nici un fel de aceată taxă sau alte reglementări de genul acesta ci de privilegiile de care vorbeam. În continuare hazardul moral va domina și băncile își vor permite să ne arunce într-o nouă și nouă criză. Salvate întotdeauna de la faliment de un stat sau suprastat direct interesat de banii pe care băncile îi produc prin diminuarea puterii noastre de cumpărare.
Statul modern şi intervenţia sa în viaţa noastră este justificată în permanenţă de socialişti de prezenţa unui contract social care stă la baza acesteia şi legitimează agresiunea instituţionalizată prin care statul ne forţează să fim „mai incluzivi” şi „mai participativi” acolo unde vrea el şi când vrea el. Istoria apariţiei statelor este foarte complexă şi foarte greu de clarificat şi argumentat utilitatea lor pentru existenţa noastră (care trebuie să meargă mai departe de ideea că statul este şi rămâne un instrument eficient de îmbogăţire pentru cei care dobândesc puterea politică). Şi mai greu de explicat este modul în care statul a adăugat gradual noi şi noi atribute rolului pe care şi l-a „asumat” faţă de cetăţenii săi, atribute care astăzi frizează logica economică: protecţia concurenţei făcută de un monopol, protecţia consumatorului, protecţia mediului înconjurător, crearea de locuri de muncă şi asigurarea unei ocupări totale, administrarea pensiilor noastre etc.
În primul rând este foarte greu de argumentat că poate exista un astfel de contract social VOLUNTAR între indivizii unei societăţi. Este imposibil să credem că, fără violenţă, opresiune sau ameninţarea cu moartea rapidă, astfel de contracte prin care cineva cedează voluntar din libertatea sa ar fi apărut natural în existenţa noastră. Este contra firii umane să credem că de bună voie ne-am dorit să fim sclavi şi obedienţi unei structuri care devine suverană pe o parte din existenţa noastră şi îşi rezervă dreptul şi plăcerea de a interveni oricând pentru a ne determina să ne schimbăm comportamentul într-unul incluziv şi participativ. Orice contract (social sau nu) care nu emerge din libera exprimare a voinţei celor care îl semnează este şi trebuie să rămână un contract NUL de drept.
Unii ar argumenta că acest voluntariat a existat şi există şi că el a venit din faptul că la momentul construirii statului / semnării contractului social acesta a venit la pachet cu o serie de drepturi fundamentale: dreptul la vot şi la a fi ales în structurile de conducere ale statului / de control al acţiunii acestuia sau chiar menţinerea dreptului de a emigra dacă nu ne mai convenea cât de opresiv a devenit statul. Un prim contra-argument ar fi că orice cadou primit de la stat (dreptul de vot, libertatea de a emigra) nu e obligatoriu să fie însoţit şi de obligaţii mult disproporţionate (de a fi obedient unei structuri suverane, de a te supune şi de a ceda din suveranitatea ta unor indivizi străini de existenţa şi de viaţa ta). Admiţând apoi că totuşi există aceste „drepturi” acordate sub formă de cadou, observăm că în statele „moderne” şi „democratice” e tot mai dificil să accezi la putere pentru un om de rând (a se vedea disputa dintre votul uni-nominal şi cel pe liste şi cum poate ajunge o persoană normală în Parlament) iar dreptul de a emigra este puternic obstrucţionat cu cât o ţară devine mai socialistă (adică cu cât contractul social anulează mai multe drepturi şi adânceşte sclavia la nivel de indivizi). Obedienţa faţă de puterea politică este asumată de către unii ca fiind ceva natural şi normal, deşi în momentul în care ea e aplicată pe propria persoană lucrurile încep să scârţâie (toţi se văd regi, preşedinţi, miniştri adică la cârma societăţii şi nu pe eşafodul care le curmă viaţa pentru că aşa a decis puterea politică).
O altă categorie de susţinători ai contractului social (cei din jurul lui Locke) cred în ideea că doar o astfel de iniţiativă poate aduce împreună membrii unei societăţi şi că prin votarea contractului social şi apoi amendarea sa periodică şi permanentă se poate obţine un contract social care să fie permanent îmbunătăţit şi adaptat la schimbările din societate. Problema este că votarea unui astfel de contract social cu majoritate şi nu cu unanimitate ridică serioase semne de întrebare cu privire la efectele unui astfel de contract social asupra minorităţii. Argumentele pentru care s-a renunţat la unanimitate în votarea contractului social ţin de ideea că toţi oamenii din societate trebuie să se mişte în direcţia evoluţie a societăţii impusă de majoritatea membrilor ei (chiar dacă direcţia aceasta înseamnă un război nuclear sau un război cu teroriştii), că e foarte costisitor să obţinem unanimitatea şi că guvernele suverane formate prin majoritate nu vor putea să nu includă şi minoritatea în deciziile lor. Evident că, încetul cu încetul, societăţile moderne au devenit foarte politizate, conduse de adevărate oligarhii care sunt legitimate nu cu majoritate ci cu minoritate de voturi (mulţi refuză să mai meargă la vot dezamăgiţi de liderii politici care asumă astfel că cei care nu merg la vot îi votează tacit pe ei şi contractul lor social), care cumpără aceste voturi prin tot felul de mecanisme tot mai complexe şi mai greu de dovedit cu legea în mână. Puterea politică este obţinută întotdeauna de către cei mai numeroşi (tot mai rar însă), mai vocali şi mai activi membri ai societăţii care după ce o dobândesc o deturnează în folosul celor puţin care i-au votat. Ea va bloca şi va face tot mai dificilă orice iniţiativă populară de a schimba ceva la contractul social într-un termen rezonabil de scurt.
O altă perspectivă dată contractului social este aceea că el reprezintă un mod prin care indivizii din societate cedează o parte din suveranitatea lor TUTUROR membrilor societăţii (Rousseau). Noi, de fapt, ne supunem tuturor (adică şi nouă) şi acest lucru este posibil prin crearea unor instituţii care să ne reprezinte interesele tuturor. În acest fel nu putem deveni sclavi unui stăpân care poate fi sclavul nostru în acelaşi timp. Legea şi instituţiile statului trebuie să fie imparţiale şi să se refere la toţi din societate fără a avantaja pe unii sau pe alţii. Interesul comun este cel care va sta la baza oricăror decizii pe care le vor lua astfel de instituţii. Nici o astfel de abordare nu stă în picioare pentru că cel care va conduce societatea şi către care cedăm din suveranitatea noastră va avea putere absolută asupra noastră pentru ceea ce am cedat către el (să zicem că cedăm dreptul de a fi educaţi de către el). Ori având această putere absolută, cei care intră în componenţa acelor instituţii se vor purta ca stăpâni de sclavi şi nu ca sclavi iar eu ca sclav şi stăpân de sclav în acelaşi timp nu am nici o putere asupra lui. În final se ajunge tot la acea oligarhie care va stăpâni societatea din postura unui suveran cu drepturi absolute şi care în numele „interesului comun” va decide pentru el şi prietenii lui, noi având limite serioase în a-l controla.
Contractul social intră direct în conflict direct cu drepturile naturale pe care raţiunea umană le descoperă din prima clipă a existenţei sale ca fiind absolut necesare cooperării cu ceilalţi membri ai societăţii. O parte a adepţilor contractului social (grupaţi în jurul lui Rand) au aruncat la gunoi aceste drepturi naturale (cum este cel al proprietăţii private) şi au conchis că la semnarea contractului social indivizii societăţii trebuie să decidă şi să ajungă la un consens cu privire la ce drepturi sunt considerate naturale şi ce nu. Ori tocmai aceasta este problema cu drepturile naturale: ele nu au nevoie de nici un consens. În plus, este interesant cum ar trebui obţinut acest consens şi dacă lista drepturilor naturale se poate schimba ulterior şi cum. Adepţii din jurul lui Ayn Rand şi a viziunii sale asupra contractului social (care a încercat o combinaţie între Hobbes şi Locke fiind mai apropiată de Hobbes) aduc frecvent în prim plan situaţia în care nu am adopta un contract social prin ignorarea / alterarea unor drepturi naturale: am avea o multitudine de coduri comerciale / civile sau penale, am avea instanţe cu duiumul şi am avea un haos în societate (mulţi îl interpretează ca fiind similar situaţiei din Somalia). Monopolul statului asupra codului de legi şi asupra aplicării / implementării acestor legi stabilit prin contractul social de tip „randian” are şi el problemele similare din celelalte contracte sociale: întotdeauna aceste legi vor fi făcute să fie încălcate de către cel care le aplică, prin legi se va deturna bunăstare către cei care au acest monopol şi va fi foarte greu ca, având legea în mână, să ne apărăm împotriva agresiunii statului într-o instanţă a sa.
Contractului social îi sunt asociate virtuţi pe care nu le are. El este un contract contra naturii umane care nu poate fi invocat pentru a justifica ceea ce ne impune statul în fiecare zi. Este un contract care legitimează sclavia noastră faţă de nişte structuri / instituţii corupte şi coruptibile indiferent de loc şi spaţiu. Chiar dacă avem impresia unei libertăţi aparente (pot să scriu pe blog ce vreau, pot să vorbesc ce vreau cu prietenii mei, pot să mănânc cât vreau sau să merg la toaletă de câte ori vreau eu pe zi), în realitate suntem împresuraţi de lanţuri invizibile care devin tot mai grele şi mai împovărătoare şi care ne obligă să facem tot mai multe lucruri întru prosperitatea unei oligarhii care se bucură din plin de beneficiile contractului social.
Articol apărut în data de 11 Noiembrie 2011 pe: 
.
Problema cu fiscalitatea din România nu este legată doar de nivelul sufocant al acesteia (după estimările mele prezentate într-un alt articol statul confiscă prin impozite circa 80% din veniturile noastre) ci și de hățișul complicat de impozite și taxe care sunt colectate de un aparat birocratic foarte costisitor și foarte rezistent la schimbare și nou (conform precizărilor de pe site-ul Guvernului s-a reușit până acum o consolidare fiscală prin comasarea / anularea unui număr de 237 de taxe din 491 existente, ceea ce înseamnă că 254 de taxe au rămas încă în picioare). Pe lângă problema legată de costurile infernale generate de acest aparat administrativ însărcinat cu colectarea acestor taxe, avem de a face și cu faptul că cea mai mare parte din veniturile încasate de stat din taxe și impozite (circa 92%) provine de la un număr de 3 – 4 taxe. Capacitatea statului redusă de a colecta aceste taxe provine și din numărul variat al acestora care se regăsește și într-un hățiș aferent de legislație fiscală, norme de aplicare a legilor etc. Controlul statului pe un număr atât de mare de taxe este și el foarte greoi. Statul transferă pe nedrept cea mai mare parte a costului birocratic al acestor taxe pe spinarea contribuabilului folosind un principiu simplu: dacă nu știai că trebuie să plătești o taxă sau alta sau să declari o taxă într-un anumit mod e vina ta că nu te-ai informat corect și nu ai găsit informația în acest labirint de legislație fiscală.
Până să ajungem la discuții de genul dacă taxa pe venit trebuie să fie progresivă sau în cotă unică sau până să ne dumirim dacă trebuie să păstrăm taxa unică pe profit și pe cea pe venit să o transformăm într-una progresivă cred că cel mai urgent trebuie rezolvată o consolidare masivă a acestor taxe care pot fi restructurate în următoarele cinci taxe să le spunem obligatorii:
- Taxa pe profit: menținută în cotă unică (având în vedere concurența fiscală pe care ne-o fac țările din jur care deja au cote pe profit în cotă unică mult mai mică decât a noastră). Această taxă va fi aplicată oricăror forme de profit din economie obținut de o entitate privată și distribuit ca dividende.
- Taxa pe valoare adăugată sau pe consum: se va aplica la facturarea oricăror produse în momentul vânzării acestora. Este o taxă care va fi plătită ca și până acum în integralitatea sa de consumatorul final și crește proporțional cu valoarea adăugată până la momentul consumului final.
- Taxa pe venit: se va aplica pe tot ceea ce înseamnă venit din muncă (salarii) și va fi similară taxei pe profit. În această taxă se va percepe un procent și pentru serviciile medicale minimale (cele cu caracter social). Ajutorul de șomaj va fi transferat în totalitate în privat spre sistemul de asigurări care pot să vândă o astfel de poliță contra cost (angajatul va fi liber să opteze pentru acest serviciu dacă va dori să beneficieze de un ajutor de șomaj temporar, dacă nu va putea să își facă singur un fond pentru probleme de urgență). Accidentele de muncă pot să devină și ele obiectul unei asigurări private pe care angajatul o poate încheia sau nu, depinde cât de riscant este domeniul în care activează. Problema sensibilă care rămâne în fiscalizarea actuală a muncii este contribuția la fondul public de pensii (cea mai consistentă) și care ar trebui și ea exclusă pentru că de fapt angajatul (salariatul) nu plătește pentru pensia sa ci pentru pensia celor care acum sunt la pensie, fără a avea o garanție că alții la rândul lor mai târziu vor fi dispuși să plătească pentru această pensie (vă recomand pentru mai multe detalii pe această chestiune următorul articol care arată cât de puțin ne dă înapoi statul din contribuțiile noastre la fondul public de pensii – citește aici; aici și aici). Pentru cei care cred în virtuțiile actuale ale sistemului public de pensii putem să facem o taxă opțională și cei care doresc pot opta să continue să cotizeze la sistemul public de pensii actual.
- Acciza: va taxa acele produse considerate ”de lux” sau considerate viciu pentru societate generând probleme specifice. În acciza pe combustibil se poate include taxa de drum percepută acum separat. Această taxă de drum poate fi semnificativ diminuată prin
- Taxa pe proprietate: va taxa orice formă de proprietate de tipul teren, clădire fără a exista o progresivitate în acest sens (a doua proprietate să fie taxată semnificativ mai mult).
Cel puțin ultimele două taxe sunt discutabile și pot fi eliminate din setul celor cinci propuse a fi obligatorii: taxa pe proprietate are problema că proprietatea a fost dobândită deja din venituri impozitate și nu este corect să mai fie percepute alte venituri anuale pentru aceasta (deși o astfel de taxă ar putea include de fapt taxe locale pentru servicii publice care au legătură cu proprietatea pe care o deținem cum ar fi drumurile de legătură locale) și acciza are problemă cu definirea arbitrară a ”luxului” și ”viciului” putând fi foarte ușor incluse în cuantumul TVA-ului. La aceste taxe se mai poate adăuga un pachet de taxe opționale destinate unui sistem public de pensii sau pentru a susține sistemul public de sănătate (în cazul în care sunt unii care nu au încredere în capacitatea mediului privat de a oferi servicii de calitate pentru acest gen de servicii). Eventual, cele două taxe opționale pot înlocui (într-un cuantum foarte redus însă pentru a da posibilitatea optării pentru sistemul privat de pensii și cel privat de sănătate) acciza și taxa pe venit să fie inclusă în taxa pe profit având un cuantum identic.
O astfel de reformă fiscală de profunzime va genera o simplificare radicală a modului în care statul extrage cu forța resurse din piața privată și va pune o puternică presiune pe modul de comportare a factorului politic în relație cu aceasta. Va obliga politicianul să fie mai responsabil și mai orientat pe modul în care gestionează resursele limitate pe care le va avea la dispoziție și pe care pune mână cu forța din buzunarele private ale tuturor. Politicienii nu vor mai putea să promită ”marea cu sarea” atât de ușor, să amaneteze viitorul câtorva generații de acum încolo și să se îmbogățească masiv de pe urma redistribuționismului actual care se desfășoară sub apanajul ”statului bunăstării”.
Cuantumul acestor taxe va fi stabilit în funcție de cât estimează guvernul că va cheltuie pentru funcționarea sa în decursul unui an calendaristic. Evident că o reformă fiscală de o asemenea anvergură trebuie să vină la pachet cu măsuri de limitare a deficitului bugetar (el poate fi impus prin lege să fie 0% pe modelul Comisiei Europene fără posibilitate de împrumut pentru a finanța vreo cheltuială). Evident că o astfel de reformă fiscală va impune serios discutarea păstrării sub tutela statului a unor servicii publice care în momentul de față sunt complet falimentate și de o calitate execrabilă (privatizarea serviciilor de sănătate, privatizarea serviciilor educaționale cel puțin în ceea ce privește învățământul liceal și universitar, privatizarea sistemului de pensii, ajustarea drastică a serviciilor de asistență socială). E clar că o astfel de reformă va împinge statul spre a găsi rapid soluții de privatizare în masă și de a nu mai tărăgăna lucrurile în ceea ce privește companiile de stat, proiectele de infrastructură și alte astfel de găuri negre generatoare de profituri pentru unii pe spinarea altora. Evident că astfel de măsuri curajoase își vor găsi cu greu locul pe agenda unor politicieni întotdeauna preocupați de propria bunăstare și propriul confort (de preferabil pe un orizont de timp cât mai îndelungat).
Comentarii recente