Dintr-un comunicat al ANCOM, remis joia trecută de către AGERPRES am aflat cu stupoare următorul lucru: „compania SC Direct Post Services SRL a prestat servicii poştale constând în colectarea, sortarea, transportul şi livrarea la cutiile poştale ale destinatarilor din Bucureşti a trimiterilor de corespondenţă cu greutatea cuprinsă între 0-50 grame, percepând pentru acestea un tarif mai mic de 2 lei/trimitere. Astfel, a fost încălcat dreptul rezervat exclusiv Compania Naţională Poşta Română SA (CNPR) ca furnizor de serviciu universal în domeniul serviciilor poştale pe teritoriul României”.
Această ştire care a trecut aproape neobservată zilele trecute demonstrează încă odată cât de puţin înţeleg cei care lucrează în instituţiile publice din România (plătiţi din bani privaţi) din ceea ce înseamnă economie de piaţă şi capitalism. Ea nu a iscat din păcate nici un val de mânie generală şi nici cele mai timide huiduieli aşa cum a iscat ştirea că ambulanţele de stat ar putea fi concurate de ambulanţe private. Nici un consumator nu s-a arătat oripilat şi nu a scris vreun afiş revoluţionar contra acestei măsuri pe care apoi să îl afişeze plin de mândrie în piaţa publică. Nici o galerie de fotbal nu a fost interesată să urle organizat şi în turmă împotriva celor de la ANCOM care s-au raliat dubios de rapid cu statul a cărei companie a fost agresată. Nimeni nu s-a simţit lovit în bunăstarea sa, nici măcar cei care trimit prin poştă plicurile cu pricina. Nici o dezbatere politică de pe TV nu a atins măcar tangenţial acest subiect considerat, se pare, neinteresant pentru o comunitate prea preocupată să schimbe oamenii şi nu sistemul.
Se vede „de la o poştă” faptul că aceşti birocraţi de la ANCOM (şi nu numai) sunt complet întorşi cu spatele la piaţa liberă şi duşmănesc de moarte pe oricine încearcă să concureze statul. Zelul cu care ei se grăbesc să amendeze în stânga şi în dreapta privează consumatorii de servicii la preţuri mult mai reduse decât cele pe care un monopol de stat ni le vâră cu forţa legii pe gât. Acest zel alimentează şi mai mult ineficienţa şi lipsa de interes a companiilor de stat să se reformeze şi să elimine risipa de resurse de care dispun, oricât de privat ar fi managementul pe care li-l stabilim mai mult sau mai puţin transparent (cineva din Petroşani a primit deunăzi confirmarea pentru primirea unui colet trimis prin Poşta Română după… patru ani). Această ură faţă de piaţa privată nu face decât să ţină departe orice antreprenor care ar dori să intre pe o piaţă alături de stat. La adăpostul acestei protecţii „politice” companiile de stat vor continua să fie agresoare cu buzunarul nostru şi să acumuleze datorii şi arierate pe care în final tot noi le vom plăti (Poşta Română datora, de exemplu, în trimestrul al treilea al anului trecut suma de 109 milioane lei, fiind în topul datornicilor la bugetul de stat).
Evident că este de la sine înţeles, într-un astfel de context, ce miză şi ce agendă politică au toţi cei care se opun din răsputeri scoaterii statului din economie şi eliminării controlului său asupra mijloacelor de producţie. Nici nu mai poate fi pusă la îndoială adevărata intenţie a celor care strigă în gura mare pe la toate colţurile că anumite servicii ale statului sunt prea „strategice” sau prea „neprofitabile” pentru a fi privatizate. Toţi aceşti „binevoitori” uită complet de faptul că raritatea resurselor este o caracteristică a tuturor serviciilor sau bunurilor care în momentul de faţă sunt considerate a fi apanajul doar a statului şi care sunt apărate prin toate mijloacele de aceşti birocraţi mereu în căutare de rente politice, privilegii şi putere extrase prin coerciţie. În condiţii de raritate a resurselor, doar proprietatea privată şi schimburile voluntare pot oferi un preţ real şi o alocare eficientă, în beneficiu şi întru bunăstarea consumatorilor.
Politica menită să apere concurenţa îşi arată de fapt adevărata faţă: este o politică de apărat concurenţii, şi nu pe oricare dintre ei. De cele mai multe ori, pe aceia care convin, adică în România cei de stat. Companiile de stat româneşti devin astfel adevărate redute de ineficienţă la adăpostul cărora se rulează contracte fabuloase, greu de controlat şi greu de câştigat prin participări la licitaţii trucate. Astfel de atitudini antieconomice nu fac în final decât să ne sărăcească şi mai mult (pe cei mai mulţi) şi să îmbogăţească mult doar pe câţiva. Absurdul situaţiei este şi mai mare având în vedere faptul că tema preferată a socialiştilor este lupta dintre bogaţi şi săraci. Socialiştii, într-un astfel de context, îşi vor găsi mult mai uşor masă de manevră şi de manipulare ca să îşi întărească poziţia la butoanele economiei şi să poate să distribuie şi mai multe privilegii şi stimulente. Iar noi cu paşi repezi ajungem să cădem într-o prăpastie şi mai mare. Culmea… din vina capitalismului şi pieţei libere!
Constat că foarte mulţi oameni din România că rezonează prea puţin cu valorile capitalismului autentic şi cu virtuţiile pieţei libere. Pur şi simplu nu încearcă să vadă ce presupune un capitalism autentic, de ce ar fi el mai bun faţă de un sistem socialist şi de ce piaţa este un mecanism imperfect dar mult mai bun decât statul în a rezolva alocarea resurselor între cei implicaţi în schimburi. Oricât de multe argumente ai aduce în sprijinul pieţei, oamenii rămân cantonaţi în ideea că doar statul poate să fie garanţia şi protecţia lor pentru ticăloşiile şi nedreptăţile care se întâmplă în piaţă.
Această opoziţie pleacă, în primul rând, de la suprapunerea greşită a capitalismului autentic peste pseudo-capitalismul de tip dâmboviţean creat din nimic de foştii securişti şi nomenclaturişti. Este un „capitalism” al privatizărilor dubioase (cu dedicaţie către un grup de interese devenit peste noapte „strategic”). Este un „capitalism” cu pieţe insuficient de liberalizate (vedem cu câtă greutate se face liberalizarea pieţei energiei, pieţei giga-caloriei, pieţei muncii). Este un „capitalism” al sindicaliştilor care continuă să aibă privilegii impresionante (inclusiv posibilitatea de a cumpăra pe nimic active ale statului). Este un „capitalism” în care politicile monetare (tipărirea de bani, favoruri acordate băncilor comerciale, manipularea cursului de schimb, manipularea dobânzilor) salvează şi acoperă o ineficienţă şi o lipsă de competitivitate tot mai greu de finanţat şi susţinut. Este un „capitalism” al impozitelor mari, al deficitelor mari, al datoriei publice mari. Un „capitalism” de stat în care proiectele pe care le dezvoltă statul cu sau fără finanţare europeană denaturează mecanismele de piaţă. Este un „capitalism” în care nu are sens să te gândeşti să îţi deschizi o afacere dacă nu cunoşti pe cineva, nu ai pe cineva conectat politic care să direcţioneze către tine un privilegiu dat de stat. Este un „capitalism” care pune mai presus interesul politic decât cel economic. Este un „capitalism” în care doar statul poate avea monopol pe unele servicii (sănătatea e cel mai actual exemplu) considerate „de interes naţional”. Un „capitalism” complet întors cu spatele la piaţa de capital şi la economisiri. Exact acest mod greşit de a construi, dezvolta capitalismul şi piaţa în România face ca el să fie plin de imperfecţiuni şi să genereze mult prea puţină bunăstare. Periculos de puţină bunăstare încât să pună în pericol însăşi ideea de libertate şi de piaţă pentru generaţii bune de acum înainte.
În al doilea rând, capitalismul şi piaţa regăseşte în România opozanţi puternici datorită faptului că avem deja o istorie îndelungată de prosperitate prin furt şi agresiune. Socialistul nu înţelege în mod sistematic cum ai putea obţine prosperitate altfel decât menţinerea în viaţă a unor structuri controlate politic, a unor companii de stat din care apoi să extragi rente politice imense. El va veni întotdeauna cu sloganuri şi va arăta cu degetul spre imperfecţiunile naturale ale pieţei uitând complet să ne spună de ce ar fi statul mai virtuos în descoperirea şi pedepsirea acestor ticăloşi (aici îmi vine exemplul cu cei din închisorile statului care pot să îşi procure droguri fără nici o problemă). Statul, ca orice structură, e format din oameni care prin mecanisme politice devin reprezentanţii noştri. Pentru că funcţionarii acţionează ca intermediari între cei pe care îi taxează şi cei către care distribuie resurse (neavând nimic de a face nici cu unii nici cu alţii), aceştia îşi vor urmări întotdeauna propriul lor interes, chiar dacă acesta presupune fraternizarea cu ticăloşii din piaţă. Şi atunci, în loc să lase piaţa să îi prindă şi să îi sancţioneze rapid, îi ascund şi îi protejează de ceea ce am putea numi „furia pieţei”.
În al treilea rând (poate cel mai periculos), problema cu opoziţia faţă de capitalism şi piaţă pleacă de la o oboseală intelectuală sau de la o miză mult mai mică pe care intelectualii români şi-au propus-o în această privinţă. Sunt foarte mulţi oameni de cultură din România care s-au mulţumit doar cu faptul că am primit mai multă libertate de exprimare (scriitorii puteau să scrie orice, oamenii de teatru puteau să joace orice piesă, pictorii puteau picta orice, compozitorii puteau crea orice melodie contra sistemului). Am primit libertatea presei şi am primit dreptul de a avea mai multe canale pe televizor (şi aici lucrurile însă le-am primit cu un control încă destul de strict din partea unor instituţii ale statului). Am separat puterile în stat şi am creat o justiţie care aparent ar fi independentă de factorul politic (şi aici lucrurile însă mai necesită încă reforme destule). Şi cam la atât s-a oprit libertatea pentru care formatorii de opinie din România şi intelectualii care au ceva de spus şi-au dorit-o pentru ei şi pentru cei din jur. O libertate insuficientă însă. România încă este împresurată de foarte multe garduri de sârmă ghimpată pe care foarte greu le vizualizăm şi foarte greu le percepem efectele perverse. Degeaba pot citi ziarul dimineaţa în lagăr dacă eu încă sunt în lagăr la dispoziţia unei clase politice care poate oricând să decidă din vârful unui pix viitorul meu.
Necunoaşterea principiilor şi argumentelor economice care stau la baza libertăţii individuale ne menţine într-o stare de letargie continuă. Lupta intelectualilor din România a încetat în mod greşit odată cu câştigarea dreptului la libera exprimare. România are nevoie de şi mai multă libertate dar de data aceasta una economică şi una serioasă. Asumată de elita intelectuală şi explicată cu argumentele care contează. În caz contrar, vom ajunge cu mare rapiditate la un nou socialism luminos iar toate eforturile de până acum au fost în van. Să sperăm că vom apuca măcar să emigrăm înainte ca o nouă cortină de fier să cadă peste noi.
Aşa cum era de anticipat (eu am avut acest şoc încă din primele momente ale acestui blog), România este o ţară socialistă, uşor de manipulat şi de folosit pe post de zid în jurul unor adevărate cazemate de stat generatoare de profituri uriaşe prin transferuri din buzunarul tuturor în buzunarul unora. Întotdeauna, în România socialistă (până acum şi multă vreme de acum înainte), încă va pierde cel care apără piaţă şi câştigă cel care o înfundă cel mai tare, o agresează cel mai bine şi o pune cu toată forţa la pământ. Lucrurile în România care contează (autostrăzi, educaţie, sănătate) nu pot fi făcute, în opinia multora din jurul nostru, decât de către stat. În mod absolut eronat şi anti-economic se consideră că liberalizarea pieţelor este ceva rău şi generator de probleme şi mai mari decât problemele pe care le produce statul de zeci de ani buni unei naţiuni cu simţul libertăţii atent cauterizat.
Scandalul (mai mult sau mai puţin mediatic) izbucnit în Piaţa Revoluţiei din Bucureşti se înscrie în linia aceasta de icneli ale unui părţi din acest popor care nu înţelege mare lucru din răul pe care îl apără cu preţul integrităţii lor corporale. Acest protest are la bază o cauză absolut stupidă: să apere un monopol de stat. Sunt convins că aceşti oameni au aceeaşi atitudine şi dacă mâine i-am chema în Piaţa Revoluţiei să protesteze împotriva monopolurilor private pe care ar trebui să le desfinţăm (eventual să le facem apoi de stat). Argumentele pe care le-ar striga ar fi contra-argumente la cele folosite în manifestarea de astăzi. Acei oameni nu înţeleg de ce un monopol de stat al salvărilor este rău şi trebuie desfinţat din prima clipă, după cum nu înţeleg de ce un supermarket este bun şi ar trebui apărat cu toată puterea.
Înţeleg, pe de altă parte, şi faptul că cei care au propus privatizarea legii sănătăţii nu sunt în măsură să apere şi să promoveze ei înşişi cu curaj şi tărie o astfel de lege. După ce au dat nenumărate mostre de socialism (taxe mai mari, deficite mai mari, inflaţie mai mare, datorii publice mai mari), era de aşteptat un eşec al guvernanţilor actuali care nu au reuşit deloc să ducă până la capăt reformele structurale care contează cu adevărat pentru acest stat. Aceşti guvernanţi care nu au privatizat mare lucru, iar atunci când au făcut-o au făcut-o întotdeauna cu jumătate de gură (a se vedea încercarea penibilă de a vinde în 2011 ce a mai rămas din PETROM pe bursă), nu au ei tăria şi consecvenţa să apere şi să explice celor pe care acum îi bat cu bastoane (nu că ar înţelege foarte uşor aceste argumente sau că ar fi dispuşi la vreun dialog civilizat şi inteligent pe argumente) de ce piaţa privată e mai bună chiar şi în cazul serviciilor medicale. Nu poţi să aperi liberalizarea acestor servicii de ambulanţă când tu nu ştii ce să faci cu companiile de stat, cu preţul energiei, cu distribuţia de gaze la preţuri preferenţiale către anumiţi amici. Nu înţelegi tu ca guvernant argumentele atunci când propui management privat în locul privatizării totale. Nu ai cum să oferi o explicaţie corectă şi să fii şi credibil în faţa celor pe care acum îi baţi când tu preferi şi propui în locul privatizării tot felul de proiecte florale ale statului alocate politic.
De cealaltă parte avem o masă critică de oameni în această ţară care nu înţeleg ce înseamnă piaţa, ce virtuţi are ea şi cum ar putea ea să îmbunătăţească chiar şi un serviciu de ambulanţă. Vehemenţa cu care socialiştii apără ideologic şi fără argumente economice prea multe statul şi intervenţia sa în economie alimentează în continuare suferinţa unui popor încă departe de un nivel de trai rezonabil (pe care politicieni abili au ştiut să îl ţină la distanţă jefuindu-ne sistematic la adăpostul unui stat puternic, a unor industrii mereu „strategice” pentru a fi privatizate şi a „interesului naţional”). Nu ai cum să simţi aceste virtuţi reale ale pieţei libere dacă nu le-am încercat niciodată. Un sistem privat de ambulanţe şi de sănătate va pune presiune extraordinară pe unul din cele mai puţin reformate sisteme din România care consumă resurse incredibile pe care statul ni le ia din buzunarele noastre. Nici un administrator, oricât de bun ar fi el, nu va putea garanta că nu va băga mâna în banul public şi nu va deturna resurse în favoarea sa şi a grupului său de apropiaţi. Aici este de fapt problema: schimbarea omului şi aducerea unuia nou nu rezolvă problema de sistem. Nu este o reformă structurală reală ci doar o simulare a ei.
Sistemul de ambulanţă a fost dezvoltat din nimic cu eforturi mai mult sau mai puţin private (chiar dacă iniţial a plecat de la o fundaţie şi de la voluntariat, în prezent el primeşte resurse importante de la bugetul statului). Dezvoltarea lui într-un sens sau altul este dificil de estimat că s-a făcut corect (mă refer la cât de complexe sunt elicopterele şi ambulanţele folosite) şi la costurile care trebuie. Nu are logică economică să negăm existenţa unei cereri pentru astfel de servicii (pe care oricum o acoperă parţial sistemul public actual şi ar fi nevoie de încă multe resurse ca el să poată acoperi integral această cerere) şi nu avem cum să afirmăm că un astfel de sector nu ar fi interesant şi profitabil pentru un grup de investitori privaţi (spitale private). Cel care va investi privat în astfel de servicii o va face sub permanenta presiune a falimentului dacă atunci când va da ochii cu piaţa va eşua în a-şi trata cu atenţia cuvenită pacienţii cu care va avea un contract precis. Acest lucru va îmbunătăţi fără nici o urmă de îndoială calitatea serviciilor de acest tip, atât în sectorul privat cât şi în cel public. Nu are cum să nu fie benefic pentru sistem şi pentru noi ca potenţiali beneficiari de serviciile sale. Nici privatizarea cu jumătate de măsură nu este una cu efecte imediate: dacă menţinem importante bariere la intrarea într-o afacere de acest gen (avize, autorizaţii) care să apere tot monopolul militarizat al statului nu vom face mare lucru (ori legea sănătăţii propusă avea destule ambiguităţi în acest sens fiind o lege a privatizării destul de neclară şi cu destule interpretări în stilul clasic deja româneasc de a face lucrurile cât mai complicate). Nimeni nu spune că oamenii de la SMURD nu sunt competenţi sau nu ştiu ce fac. Doar că e total greşit să credem că doar ei pot să facă lucrurile bine în acest domeniu. Şi doar în felul militarizat în care a fost organizat sistemul.
Toată această încrâncenare cu care unii apără nişte idealuri greşite nu face decât să ne întoarcă cu ani buni înapoi şi să dea suficiente argumente chiar şi actualei guvernări (şi a celor care vor urma) să nu facă reforme şi şi să continue să dezvolte sau să menţină în viaţă un sistem generator în permanenţă de corupţie, licitaţii trucate, privilegii pentru o anumită castă de partid şi de stat. În momentul de faţă eşecul unei reforme structurale din sănătate se va datora nu incompetenţei celor care au propus-o şi nu au ştiut-o apăra cu argumentele care contează, ci faptului că piaţa ar fi dorit acest lucru (deşi pe mine personal cei din Piaţa Universităţii nu mă reprezintă absolut deloc). Problema e că această reformă, ca toate celelalte, vine pe finalul unui mandat şi poate provoca multe pierderi de voturi până şi-ar arăta cu adevărat roadele. E nevoie de mult efort de comunicare să explici oamenilor ce vrei să faci încât e mai comod să te retragi din luptă cu laşitate şi să îţi accepţi condiţia de incapabil de a reforma ceva.
Motto: „Promisiunea, oferirea sau darea de bani, bunuri ori alte foloase în scopul determinării alegătorului să voteze sau să nu voteze un anumit competitor electoral ori un anumit candidat, precum şi primirea acestora de către alegător, în acelaşi scop, constituie infracţiuni şi se pedepsesc cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani” (Legea 35 / 2008, Art. 55)
Toată lumea a intrat deja în logica anului electoral. Asistăm la mişcări de culise, la negocieri în spatele cortinelor, la vânzări de tip „forward” de funcţii în diferite comiţii şi comitete, la împărţiri de potenţiale locuri în guvern şi pe lângă guvern. Tacâmul complet într-o ţară dependentă fundamental de factorul politic, în care prosperitatea nu se poate obţine dacă „nu cunoşti pe cineva” sau mai bine spus dacă „n-ai pe cineva„. Una din modificările aduse de votul de anul acesta pentru funcţiile locale este votarea dintr-un singur tur de scrutin a primarilor. Aparent am putea crede că este vorba despre o mişcare bună menită să ne salveze de cheltuieli suplimentare şi de stresul de a fi chemaţi de mai multe ori până la colţ de stradă (că de deranjat de la mici şi bere nu cred că se va pune problema pentru că alegerile vor fi toamna târziu spre iarnă deci malul râurilor curgătoare vor fi destul de brumate).
În realitate această mişcare „inteligentă” este un puternic derapaj de la principiile democratice şi de la reprezentativitatea aleşilor locali la nivelor celor pe care apoi spun că nu mai pot de grija lor. Dintr-o astfel de ecuaţie de vot nu va rezulta decât un ales şi mai puţin responsabil faţă de nevoile reale ale comunităţii sale, şi mai mult întors cu dosul la aceştia. De ce? Foarte simplu: să presupunem că într-o localitate de 100 de locuitori se vor înscrie foarte mulţi pe lista electorală. Prin absurd ar putea să se înscrie 99 dintre ei care vor vota fiecare cu ei înşişi. Unul singur însă nu se va înscrie şi va vota cu unul dintre cei 99. În acest caz, dintr-un singur tur de scrutin cineva ajunge primar cu 2 voturi şi va decide pentru întreaga comunitate de 100 de votanţi. Adică reprezentativitatea sa la nivelul comunităţii locale va tinde asimptotic către zero. E clar că în campania electorală nu se va discuta despre poduri, drumuri, canalizări sau racordări la reţeaua de gaz (tot ce ar face viaţa mai bună) ci despre cât a scos din buzunar un candidat sau altul pentru a izbândi într-o cursă electorală ce îl va propulsa apoi într-o antrepriză profitabilă prin care îi va jecmăni pe cei care i-a votat înzecit pentru brichetele care l-au „obligat” să vâre mâna în buzunarul propriu iniţial. Votul din România seamănă tot mai mult cu cucerirea şi asuprirea incaşilor care au primit oglinzi şi mărgele pentru aurul din templele lor.
Votul din România a devenit o şaradă tristă şi lipsită de orice speranţă de mai bine. Aceeaşi politicieni prăfuiţi (nu că alţii mai noi proaspăt scoşi din cutie ar face mare scofală), plimbaţi pe la toate partidele, terfelesc bruma de program electoral într-un melanj bulversant pentru cel care vrea să voteze idei şi nu feţe sau imagini cu rânjet ameţitor. După ce că democraţia actuală în care trăim este tot mai problematică şi promovează aleşi care sunt tot mai puţin reprezentativi cu comunitatea locală, „emerşi” fiind din măruntaiele unor partide tot mai depărtate de orice ideologie sau set de principii şi morală, decidem să ne îndreptăm şi mai mult către ciuntirea unanimităţii sau măcar a unei majorităţi calificate de oameni care merg la vot. Este clar că aceste alegeri (cel puţin la nivel local) vor avea acelaşi efect scontat, dacă le corelăm şi cu calitatea îndoielnică a celor care îşi vând votul de sărăcie pe o brichetă, parfum de maşină sau găleată strident colorată. Greaţa şi lehamitea de a merge la votul conceput în acest chip este una evidentă. Aleşii locali, în loc să fie cei care păzesc interesele cetăţenilor pe care îi păstoresc, ajung să fie ei păziţi de gărzi de corp cu girofaruri şi maşini de escortă atunci când fac „băile de mulţime” care le încarcă bateriile de orgoliu şi îi gâdilă dulce în amorul propriu. Totul e doar o cacealma de democraţie şi de libertate pe care o trăim zi de zi ca pe o piesă proastă de teatru ieftin vândut pe cupoane de reduceri la ofertă.
PS: A fost recent înaintată în Parlament o propunere de modificare a legilor electorale în vigoare care să micşoreze pedeapsa pentru infracţiunea de oferire de mită electorală (de la 6 luni – 5 ani la 6 luni – 3 ani), s-a respins în comisie amenda pentru cei care nu merg la vot (era prevăzută o amendă între 1000 şi 1500 lei) şi s-a admis că se pot împărţi materiale cu valoare simbolică la electorat. Hilar este că în propunere este menţionată o listă de „atenţii” care vor fi interzise (alimente, alcool, tutun) şi bunuri cu valoare semnificativă (ce înseamnă aceasta numai legiuitorul ştie însă), existând practic o listă infinită de alte bunuri care pot fi oferite în următoarea campanie drept cadou. (vezi aici propunerile).
Video pe aceeaşi temă (bibliografie selectivă):
[1] Telefoane mobile de la PSD (1) – apasă aici
[2] Vot cumpărat cu bani şi mâncare – apasă aici
[3] Telefoane mobile de la PSD (2) – apasă aici
[4] Pungi cu daruri de la PDL printre blocuri – apasă aici
[5] Pungi cu daruri de la PDL pe la oameni sărmani – apasă aici
Suntem o ţară săracă şi sărăcită de o şleahtă de politicieni greu de schimbat şi ahtiaţi după rente politice extrase din orice şi mai mult ca oricând, cu o forţă şi o neruşinare demnă de cel mai adânc dispreţ. Suntem atât de săraci încât cei care vor tăbărâ pe noi (deja o fac mai mult sau mai puţin mascat) cu brichete, găleţi, pelerine sau umbrele ne vor bucura aidoma zuluşilor peste care au dat întâmplător sau nu nişte misionari cu accent şi care le-au luat ochii cu gablonţuri strălucitoare de ieftine. Cei care încă mai cred că votul sau democraţia înseamnă o garanţie pentru libertatea şi prosperitatea noastră se înşeală amarnic. „Omul nou” care va emerge din aceste alegeri nu va fi diferit de omul vechi care a rezultat din alegerile de până acum. Acel om chiar dacă va recita liste întregi de măsuri şi paradigme economice va uita de ele şi de „interesul naţional” din primul moment în care îşi va anunţa soţia că a câştigat alegerile cu un răget plin de emfază sau îşi va anunţa tovarăşii că şi-a ciuruit iremediabil duşmanii. De fapt aceşti politicieni nu se află niciodată într-o competiţie cu noi (să ne ofere cât mai multe lucruri bune) ci se află într-o competiţie unii cu alţii. Pentru aceşti politicieni este mai importantă duşmănirea competitorului şi scoaterea lui din joc cu toate mijloacele şi mai puţin conlucrarea cu el, eventual în facerea de bine pentru cei mulţi pe care au pretenţia că îi reprezintă şi că îi apără.
Electoratul din România este împânzit cu votanţi de tot soiul:
[1] În primul rând (şi cei mai importanţi) sunt votanţii înregimentaţi politic (cei cu carnet de membru). Aceştia sunt cei mai disciplinaţi şi votează nu pentru că cred în vreo doctrină (nu există aşa ceva şi oricum atunci când există au avut grijă politicienii să le bulverseze complet prin alianţele de conjunctură pe care le-au făcut şi de o parte şi de alta). Ei votează pentru un post călduţ pe care îl au promis sau pentru un privilegiu care li se va acorda în momentul în care partidul va ieşi câştigător. Ei îşi asumă acest risc legat de voinţa celor de la cârmă de a-i numi sau nu politic în acea funcţie şi de a le da fărâma de putere necesară pentru a extrage renta politică care să le asigure supravieţuirea lor şi familiei lor. E categoria de votanţi care apără cel mai vehement rolul „virtuos” al statului în economie şi amânarea cât mai târziu a privatizărilor absolut necesare în capitalism şi pentru funcţionarea pieţei. Este genul de „antreprenor” care se îmbogăţeşte din antreprenoriatul politic şi al cărui profit depinde semnificativ de rezultatul alegerilor. Aceşti votanţi sunt foarte bine organizaţi în tabere şi au deja o ură suficientă unii pe alţii datorită repetatelor succedări la putere urmate de adevărate răzbunări de tipul demiterilor şi numirilor pe criterii politice. Sunt foarte belicoşi şi prea puţin axaţi pe principii sau idei (celălalt trebuie îndepărat de la putere nu pentru că a făcut ceva rău pentru electorat ci pentru că m-a dat pe mine la o parte când a câştigat alegerile).
[2] Al doilea tip de votanţi sunt cei manipulabili prin tertipurile politice clasice (brichete, pelerine, umbrele, coş de merinde puse în pungi colorate viu). Aceşti votanţi votează de foame sau de sărăcie şi se bucură aidoma somalezilor la orice sac cu făină aruncat cu o „binefacere” bine disimulată de politicianul cu decizia asupra împărţirii acestor mici atenţii electorale. Cumpărarea de voturi în „democraţia” românească este ridicată în prezent la rang de ştiinţă şi poate fi predată în orice colţ al lumii cu carenţe în acest sens.
[3] Al treilea tip de votanţi este cel al „şmecherilor” fără prea multă educaţie şi şcoală (de regulă sărăcia i-a împinsă să lase deoparte studiul intens şi să „muncească” de mici). Ei vor vota cu cel care le dovedeşte că are un dram din şmecheria lor şi ştie să se descurce abil în situaţii extreme. Vor vota cu cei mai scandalagii sau vor vota negativ pe principiul acum e timpul şi a altora.
[4] A patra categorie de votanţi este cea a pseudo-educaţilor care vor vota după trend sau după un efect de turmă. Sunt unii din această categorie care vor vota cu cel mai bine sau mai violet îmbrăcat candidat sau care vor vota cu cel care vine în campanie cu un expert în zodiace, vrăji şi magie albă sau neagră.
[5] A cincea categorie este cea care refuză să mai facă efortul să meargă la vot. Este categoria deja epuizată de democraţia de doi bani de pe la noi care scoate în faţă răul şi scursurile naţiunii (nici nu se poate altfel pentru că sistemele malefice de promovare în interiorul partidelor marginalizează orice intelectual mai răsărit). Este alegătorul care nu mai crede demult în teoria socialistă a „omului nou”, fiind tot mai mulţi în societatea românească la un vot la altul. Este categoria care refuză să fie reprezentată de ceea ce îi propun partidele care înţeleg din acest refuz un accept tacit al propunerilor sale şi o validare a acţiunilor ce vor fi luate în viitor şi în numele şi pe spinarea acestor non-votanţi. Este categoria formată din oameni citiţi, nu neapărat foarte intelectuali sau educaţi dar cu mult bun simţ şi frică de Dumnezeu. Este categoria pe care nici un partid nu se mai oboseşte să o convingă în vreun fel pentru că nu mai poate (a fost dezamăgită de atâtea ori încât promisiunile deşarte ale politicienilor provoacă o greaţă sistemică).
Acesta este spectrul în care se vor desfăşura alegerile din România în anul 2012 şi care vor valida un nou mandat de „democraţie” şi de politici publice întoarse cu dosul către cei care ar trebui să beneficieze de ele. Aceste alegeri nu vor face decât să mute balanţa de putere de la nişte incompetenţi la alţi incompetenţi cu efecte la fel de dureroase pentru fiecare dintre noi. Speranţele de mai bine, de progres şi de evoluţie pozitivă într-un lagăr bine păzit şi apărat de politruci puşi pe căpătuială prin forţă şi agresiune împotriva noastră de toate felurile sunt înghiţite cu durere în sec de un popor care încă se află la ani lumină distanţă de ceea ce ar trebui să însemne capitalism şi economie de piaţă.
Comentarii recente