Criza actuală a acutizat problemele din economia românească, suprapunând o criză internaţională (care a diminuat exporturile româneşti, a diminuat accesul la resurse financiare, a generat retrageri importante de capital străin de pe piaţă) peste o criză structurală (aproape permanentizată încă de la intrarea în tranziţie). Guvernul, ahtiat după resurse pentru a acoperi proiectele sale publice „generoase” şi „utile” (aici îmi vine în minte dureros faptul că zilele trecute admiram cum nişte muncitori montau încă un rând de borduri în spatele bordurilor din rondourile de pe mijlocul Bulevardului Iuliu Maniu), a luat o serie de măsuri care nu au făcut decât să întărâte şi mai mult lupta dintre sectorul privat şi sectorul public.
Sectorul privat a ieşit la rampă şi a anunţat cu emfază că el s-a reformat şi că acum e cazul ca şi sectorul public să facă acest lucru. Să vedem dacă lucrurile stau chiar aşa:
- România continuă să ocupe ultimele locuri la capitolul inovare (indicele european al inovării plasând România înaintea doar a Letoniei şi Bulgariei): vezi aici;
- România este cu mult sub media UE la majoritatea indicatorilor cu privire la cât de innovativ este sectorul privat: vezi aici (culoarea gri este media UE);
- Exporturile României de produse cu grad înalt de prelucrare sunt foarte reduse (pe primele patru locuri la export sunt seturile de cabluri electrice pentru autoturisme, fişele de bujii, tablă pentru vapoare, carburanţii): vezi aici;
- Exporturile au fost în scădere în 2009, chiar dacă au scăzut şi importurile, deficitul se menţine ceea ce înseamnă că în continuare în România producătorii locali nu reuşesc să vină cu produse care să contracareze importurile dar nici nu reuşesc să performeze semnificativ pe pieţele externe: vezi aici (pagina 14);
- Depindem semnificativ de un număr restrâns de pieţe externe de desfacere, 64% din exporturile României fiind concentrate în Germania, Italia, Franţa şi Ungaria.
Toate acestea arată faptul că în sectorul privat din România s-au produs cu precădere următoarele tipuri de ajustări: s-au dat afară oamenii de care compania se putea dispensa (eventual o parte au fost reangajaţi la negru); s-au închis şi pus în conservare anumite linii de producţie; s-au tăiat din cheltuieli (cele de promovare şi de protocol) şi s-au externalizat anumite servicii (cele de contabilitate).
Restructurarea sectorului privat românesc nu înseamnă nicidecum căutarea de noi pieţe de desfacere, căutarea de noi oportunităţi de afaceri, automatizarea fluxurilor de producţie, creşterea gradului de prelucrare a produselor finite oferite pieţei, orientarea spre alte afaceri mai profitabile, accelerarea eforturilor de innovare, concentrare pe fondurile europene care pot fi atrase (gradul de absorbţie al acestor fonduri este de 10% conform estimărilor – vezi aici).
Prin comparaţie cu sectorul public care este un centru de cost pentru sectorul privat, acesta din urmă a aplicat câteva măsuri care sunt mai degrabă măsuri de punere la adăpost şi de conservare a afacerii decât măsuri pro-active de luptă cu criza. Nu afirm că sectorul public nu necesită asanări masive şi de fond, că risipa banului public nu a ajuns la cote alarmante. Nu spun că numărul angajaţilor de la stat în unele domenii nu este strigător la cer de mare (România are cel mai stufos aparat de securitate din lume). Este cunoscut şi nivelul ridicat de corupţie din sistemul public, procedurile greoaie de decontare cu statul, datoriile neplătite ale statului către sectorul privat care ar trebui rezolvate cu prioritate. Nu nivelul impozitării din România ar fi atât de problematic cât modul umilitor şi scandalos prin care acest stat îşi bate joc de aceste fonduri (iar aici evaziunea fiscală e clar generată şi de eşecul statului în a furniza bunuri şi servicii publice de valoare pentru sectorul privat). Nici piaţa de capital românească nu funcţionează şi nu ajută economia aşa cum ar trebui dar nici companiile private nu excelează în a lista acţiuni sau obligaţiuni pe această piaţă (vezi aici câte companii private au listate obligaţiuni la BVB) sau pe pieţele europene (aici nu am nici un exemplu să dau).
Este limpede că sectorul privat din România este departe de a fi restructurat şi de a participa cu adevărat la bunăstarea aceste naţiuni pe care are pretenţia că o susţine. În continuare suntem codaşii Europei în tot ce înseamnă specializare în producţie, avans tehnologic, cercetare-dezvoltare. Cultura noastră antreprenorială trebuie şi ea construită din temelii, tinerii trebuie convinşi de exemplele de succes din piaţa liberă să se asocieze în diferite afaceri. În paralel cu lupta sa cu statul, companiile private trebuie să se concentreze cu precădere asupra restructurării reale a afacerilor din România. Nu trebuie uitat din vedere faptul că ieşirea din criză nu vine, până la urmă de la stat (care cheltuieşte sau nu bine nişte fonduri) ci de la fiecare dintre noi. Iar aici suntem cam în urma tuturor din Europa la toate capitolele.
Reforma în sectorul privat nu trebuie să se oprească niciodată şi nici nu trebuie să se limiteze la restrângerea activităţii. Antreprenorii români nu trebuie să se lase amăgiţi de ceea ce poate face statul pentru ei (subvenţii, achiziţii publice) şi trebuie să se concentreze mai mult tot către piaţa privată care le poate oferi mult mai rapid soluţia de ieşire din criză (cea corectă şi de durată). Criza nu înseamnă doar probleme şi necazuri ci şi oportunităţi de noi pieţe, noi parteneri şi noi soluţii. Dacă vrem cu adevărat capitalism în România, nu trebuie să lăsăm socialiştii să ne convingă că piaţa liberă a eşuat şi că statul este singurul care ne poate oferi cu adevărat o mână de ajutor.
Am să pornesc discuţia în acest articol de la formula produsului intern brut al unei ţări: PIB = Consum privat + Cheltuieli guvernamentale + Investiţii private + (Export – Import). Se observă foarte uşor (datorită semnelor din formulă) că putem avea creştere economică (şi putem ieşi din recesiune) doar dacă: creşte consumul privat, cresc cheltuielile guvernamentale, cresc investiţiile private, cresc exporturile şi scad importurile. Cea mai sănătoasă creştere economică este cea prin creşterea investiţiilor private (motivate de o cerere tot mai mare pentru produsele româneşti pe piaţa locală şi pe cea externă) şi prin creşterea exporturilor.
Uitându-mă la ceea ce s-a întâmplat până acum în România constat foarte uşor că am avut o creştere economică puternică în 2005 – 2007 care s-a făcut preponderent pe seama consumului (atenţie că acest consum a crescut şi printr-o creştere puternică a importurilor, deci rata de creştere putea fi mult mai mare dacă nu importam şi reuşeam să producem în interior o bună parte din bunurile consumate). O astfel de politică are avantajul că oferă clasei de mijloc oportunitatea de a-şi deschide o afacere şi de a pune la dispoziţia pieţei bunuri care să fie competitive prin calitate şi preţ. O astfel de schimbare însă nu se poate face peste noapte. E nevoie de o clasă de antreprenori care să vadă în piaţa liberă oportunităţile şi nu eşecurile sale. O bună parte din creşterea economică bazată pe consumul privat s-a făcut prin consum pe datorie (adică am sacrificat un consum viitor pentru consumul prezent). În momentul în care a apărut criza consumul s-a redus drastic pentru că el s-a bazat fundamental pe un climat de încredere al consumatorului în viitorul său (pe care îl sacrifica pentru consumul prezent). Este clar că România nu a fost pregătită pentru o creştere prin consum (schimbarea de politică a generat închiderea multor companii mici şi mijlocii deschise pentru a veni în întâmpinarea consumului şi care nu au avut timpul necesar să se dezvolte pentru a rezista crizei).
Odată cu apariţia crizei dar şi cu schimbarea guvernării, filozofia creşterii economice s-a mutat dinspre consumul privat spre cheltuielile guvernamentale (modelul keynesian de creştere prin care se afirmă că atunci când economia este în criză statul trebuie să preia el frâiele economiei şi să devină el investitor). Această creştere economică prin cheltuieli guvernamentale (numiţi-le şi „proiecte ale statului”) are câteva probleme majore pentru o ţară ca România:
– Statul care operează ca un terţ în ecuaţia proiectelor publice (ia bani de la contribuabili şi face poduri, drumuri şi patinoare pentru alţi contribuabili (similar pentru toate serviciile publice) nu are cum să ştie dacă un proiect este bun sau rău (sau dacă alocarea de fonduri s-a făcut corect) pentru că nu poate da niciodată faliment (acesta este cel mai puternic argument împotriva idee de creştere prin cheltuieli guvernamentale);
– Generează o întreagă „clientelă politică” (cu iz mafiot) care se specializează în deturnarea de fonduri publice în interes naţional. Accesul la aceste proiecte ale statului îl au doar cei care ştiu cum să „ungă” sistemul şi cum să îl pună în mişcare în folosul lor;
– Loveşte puternic în mediul de afaceri onest care are în vedere piaţa liberă şi nu statul, şi care observă că e mult mai profitabil şi mai puţin incert să lucrezi cu statul decât să te chinui să îţi găseşti clienţi pe piaţa liberă (cu atât mai mult cu cât în criză ei se găsesc tot mai greu). Sectorul privat ajunge să fie deturnat de la misiunea sa şi să urmărească aceste contracte foarte profitabile din care câştigă toată lumea mai puţin contribuabilul şi beneficiarul final. Deschiderea unei afaceri noi se face numai dacă ai prieteni la stat;
– Importurile cresc semnificativ din cel puţin două motive: pe de o parte proiectele publice ale statului trebuie să se facă cu tehnologie şi materii prime care se găsesc greu pe piaţa românească şi, pe de altă parte, banii uşor câştigaţi se duc în consumuri de lux (maşini scumpe, poşete scumpe, pantofi scumpi) neavând valoare foarte mare pentru clientela politică favorizată de soartă. Mai mult, o bună parte din aceşti bani trec rapid frontiera fiind transferaţi în conturi sigure din Elveţia sau „paradisuri” fiscale unde nu te întreabă nimeni de provenienţa acestor bani.
– Aceste proiecte nu produc rezultatul scontat la calitatea scontată: interesul major al celor implicaţi (stat şi clientela politică) este nu de a asigura un bun public de calitate ci un profit cât mai mare pentru ei.
Această politică de dezvoltare este clar una falimentară şi nu va duce decât la agravarea deficitelor bugetare, la scăderea nivelului de trai (pentru ca unii să se îmbogăţească alţii trebuie să sărăcească) şi va împinge în colaps general întreaga economie. Datoria publică va creşte mereu pentru că statul va găsi întotdeauna justificare la aceste împrumuturi care „susţin financiar” proiectele publice ale statului şi deci „creşterea” economică (deja preşedintele ne-a anunţat că se va împrumuta pentru suma de 30 de miliarde care să acopere datoria de 23 de miliarde deja contractată şi să mai lase pe masă câteva miliarde de tocat pentru clientela politică). Toate economiile care au marşat pe acest gen de dezvoltare au ajung foarte rău în foarte scurt timp.
Creşterea prin cheltuieli guvernamentale este mult mai periculoasă decât creşterea prin consum şi duce mult mai repede la faliment general!!!
Sub presiunea unei instituţii financiare internaţionale care deja e prezentă în România de o bună bucată de vreme fără ca noi să simţim nici un efect economic pozitiv, guvernanţii au trecut în sfârşit „la fapte”. Incapabili să reducă deficitul bugetar care a cunoscut o dinamică îngrijorătoare pe fondul creşterii cheltuielilor publice şi scăderii încasărilor din taxe şi impozite, s-a trecut la măsuri radicale concentrate EXCLUSIV pe trei elemente: reducerea pensiilor, reducerea salariilor bugetarilor (urmată de o diminuare a personalului cu 25% până la finalul anului) şi reducerea asistenţei sociale. Motivaţia lor este simplă: cele trei componente acaparează 63% din bugetul de stat şi sunt responsabile în aceeaşi proporţie de deficitul actual (în opinia guvernanţilor).
Soluţia aleasă de guvern de diminuare a pensiilor este un abuz clar pentru că oricum ele au fost deja diminuate şi taxate prin faptul că nivelul cotizaţiilor plătite de-a lungul perioadei este cu mult mai mic faţă de ceea ce primesc ulterior de la stat. O astfel de măsură aruncă în derizoriu sistemul de pensii public din România şi îl împinge rapid spre faliment (sunt tot mai mulţi oameni din sectorul privat care constatând situaţia ajung la concluzia că nu trebuie să mai cotizezi la sistemul de pensii, că e mai bine să pui deoparte aceşti bani într-un cont la bancă sau într-un cont de pensii privat). Discuţiile cu câţi pensionari sunt cu stagiu complet, câţi cu stagiu incomplet sau câţi sunt pensionaţi pe caz de boală sunt absolut inutile în acest moment.
Diminuarea salariilor bugetarilor, şi aşa foarte mici pentru majoritatea dintre angajaţii statului se întoarce şi ea ca un bumerang. Fără a încuraja în prealabil un sector privat care să concureze de la egal statul pe majoritatea serviciilor publice (sănătate, educaţie) şi fără a face o analiză corectă cu privire la ce servicii publice trebuie să rămână în custodia statului şi care nu s-a trecut la această măsură radicală ce va slăbi şi mai mult calitatea în sistem. Închiderea de spitale şi de şcoli poate salva bugetul statului de nişte cheltuieli dar poate reduce drastic o perioadă accesul publicului larg la aceste servicii şi poate deteriora nivelul de trai şi standardul de viaţă din România (feriţi-vă de vreo boală în următoarea perioadă). Mai mult, cu funcţionari mai prost plătiţi cu 25%, probabil că evaziunea fiscală va fi înzecit mai mare (cheful de muncă al funcţionarilor publici se va diminua ca atare). Funcţionarii prost plătiţi vor fi mai dispuşi la corupţie, mită şi şpagă şi vor închide şi mai mult ochii la neregulile din „proiectele statului”. Tot ce am câştigat în câţiva ani de democraţie va fi spulberat în câteva clipe.
A treia componentă vizată este cea a asistenţei sociale. S-a descoperit peste noapte că statul român este foarte asistenţial cu semenii săi. Brusc a apărut o revelaţie că în România sunt prea mulţi oameni care trăiesc la limita sărăciei (sau nu). De fapt s-a ajuns la concluzia că politica ultimilor ani a polarizat foarte puternic societatea românească, o clientelă politică s-a îmbogăţit fără măsură şi acest lucru nu se putea face decât pe spinarea celor mulţi (model economic tipic America Latină). Tot mai mulţi apelează în disperare la aceste ajutoare sociale care acum, din lipsă de fonduri, trebuie „regândite” (adică înnăsprite).
Taxele şi impozitele în mare parte au fost lăsate în aşteptare. Nu toate însă şi nu pentru mult timp. Cel mai stupid dintre ele pare impozitul de dobânda de la bancă. Această taxă (culmea recomandată şi de Uniunea Europeană) se aplică pe o dobândă care se acordă în proporţie de 80% pentru a acoperi rata inflaţiei (deci nu este un profit în cea mai mare parte a sa).
Când vine vorba de cheltuielile statului (cele cu proiectele publice şi achiziţiile publice care acaparează diferenţa de 37%) tăcerea este una mormântală. Toţi cei aflaţi la putere evite să aducă în discuţie stupizenia multor cheltuieli pe care le face România în momentul de faţă. Nici măcar reprezentanţii patronatelor nu au reacţionat prea vehement la plasarea în cel mai îndepărtat plan a acestei chestiuni (că doar ei beneficiază de o bună parte din aceste proiecte publice mulţi dintre ei). Contribuabilii români sunt acum victimele unui stat slab, lipsit de coloană vertebrală şi aservit intereselor unei clientele politice care controlează totul.
Guvernul apără cu o îndârjire de-a dreptul dubioasă şi trece sub tăcere „proiectele sale” pe care le vântură ca o soluţie clară de ieşire din criză. Se vorbeşte pe la toate colţurile de solidaritate socială, de pace socială şi de înţelegere a situaţiei. A unei situaţii în care la umbra clădirii guvernului se aranjează licitiaţii, se suplimentează valoarea actelor adiţionale, se semnează contracte fabuloase pentru oamenii de rând care termină de numărat în câteva secunde banii de pensii. Clientela politică nu doreşte să fie deranjată şi nici nu doreşte ca vreun amărât de pensionar să îi tulbure liniştea afacerilor sale. Clientela politică îşi va apăra cu orice preţ, prin braţul şi vocea guvernanţilor marionetă (deveniţi purtători de cuvânt ai acestei clientele politice), „oportunitatea de profit” pe care i-o oferă cu atâta dezinvoltură guvernul prin „proiectele statului”. Această clientelă politică a plătit bani grei pentru ca aceşti guvernanţi să ajungă sau să rămână la putere şi acum îşi cere obolul. Numai că acest obol nu îl va cere de la cei pe care i-au sprijinit financiar. Clientela politică a avut grijă să fie ea pusă de guvernanţii foarte serviabili şi atenţi în capul listei de plată din timp, deşi această listă ar fi trebuit să înceapă întotdeauna cu pensionarii, cu serviciile publice şi salariile bugetarilor.
A venit momentul să plătim înzecit găleţile, mopurile, gecile frumos colorate, deodorantele de maşină, panourile publicitare vesel luminate, spectacolele muzicale cu mici şi bere din campania electorală. Nimeni nu s-a ridicat atunci contra acestor practici folosite de toate partidele politice. Toate acele cheltuieli cu obţinerea de voturi cât mai multe le vom plăti acum atât cei care am votat contra cât şi cei care am votat pentru sau nu am mers la vot. Clientela politică îşi cere dreptul iar noi trebuie să plecăm capul docil şi să acceptăm supuşi şi solidari situaţia şi să dăm banul jos, altfel statul are grijă să împartă bastoane şi fumigene împotriva celor care doresc să evadeze din sistem.
Tot felul de politicieni „din arcul guvernamental” au făcut spume la gură încercând să justifice în faţa opiniei publice un acord diabolic, lipsit de sens economic şi oneros cu una dintre cele mai anacronice şi mai inutile instituţii financiare din lume. Perspectivele sumbre ale acordului pentru următoarele tranşe de împrumut care conturează „singura soluţie viabilă” – reducerea salariilor bugetarilor şi a pensilor de stat (deşi toată lumea tace mâlc la „proiectele statului” care toacă mărunt şi sigur miliarde de euro fără ca ele să se vadă în vreun rezultat economic palpabil) a îngrijorat pe toată lumea (care are în familia sa cel puţin un pensionar sau un bugetar). Pentru a putea să închidă gura celor care, pe bună dreptate, protestează la nedreptatea care se face prin acest acord se găsesc tot felul de explicaţii. Una dintre cele mai hilare şi mai stupide este cea cu pierderea de suveranitate.
Suveranitatea cui? Oricum prin sistemul democratic actual în care votul se atribuie cu majoritate foarte simplă (mulţi nu merg la vot) o gaşcă foarte restrânsă de persoane ajung să controleze resursele tuturor şi, în numele statului şi al interesului naţional, să deturneze aceste resurse în folosul lor. Deja, prin acest sistem nedrept de validare a unor pseudo-lideri, poporul (adică noi indivizii) cedează din suveranitatea sa. Fiecare dintre noi renunţăm la o parte din proprietatea noastră (mai mult sau mai puţin voluntar) pentru ca această proprietate să fie administrată de această gaşcă. Nimeni nu sesizează însă această cedare de suveranitate.
Privatizarea celei mai mari părţi din economie către tot felul de aşa-zişi antreprenori deveniţi peste noapte fericiţii câştigători ai unui combinat sau a unei rafinării cu plata în rate reprezintă tot o pierdere de suveranitate. Tot o pierdere de suveranitate este şi vânzarea tuturor băncilor şi a altor companii strategice către capitalul străin prin ignorarea completă a pieţei de capital. De fapt atunci când am luat împrumutul „pentru orice numai pentru criză nu” de la FMI am cedat o bună parte din suveranitatea prezentă şi viitoare. De ce atunci nu a funcţionat acest argument şi acum da (doar tot aceeaşi sunt şi atunci şi acum la putere)?
Pierderea de suveranitate nu e neapărat rea. Ea poate fi şi bună: de exemplu, reducerea impozitelor este o pierdere bună de suveranitate. Stabilitatea inflaţiei poate fi văzută şi ea ca o suveranitatea mai mică a statului asupra banilor din buzunarele noastre şi deci un lucru foarte bun pentru noi. Diminuarea rolului statului în economie cu adevărat (fonduri de investiţii care să nu mai fie controlate de stat, spitale private mai multe, şcoli private mai multe) este o pierdere de suveranitate foare bună pentru popor şi foarte rea pentru găştile politice care acum au devenit ele suverane, în numele poporului pe care demult nu îl mai reprezintă, pe tot ce mişcă în această ţară. O altă pierdere de suveranitate bună ar fi să renunţăm să trucăm tot felul de licitaţii pentru străzi şi autostrăzi şi să lăsăm fondurile europene să fie implicate cu adevărat în dezvoltarea acestei ţări (să lăsăm şi pe alţii să controleze ceea ce face şi desface acest stat care ştie tot timpul cum să se aşeze în calea banilor). Şi integrarea în Uniunea Europeană sau în NATO este o pierdere de suveranitate.
Pierdem din suveranitate când statul ne ia cu japca bani de asigurări sociale şi când ne internăm în spital mai plătim încă odată medicamentele în baza contractului social pe care „voluntar” l-am semnat iniţial. Pierdem din suveranitate atunci când cotizăm ani de-a rândul la fondul public de pensii (obligaţi printr-o lege pe care socialiştii încearcă să o considere parte a contractului social voluntar) cu sume de câteva ori mai mari decât pensia pe care statul ne-o va plăti ulterior (şi pe care oricum o impozitează sau o diminuează după cum o cere bunul plac sau echilibrul bugetar fragil şi foarte expus la fanteziile şi basmele cu „proiectele publice ale statului”).
Suveranitatea noastră asupra bunurilor publice pe care le „creează” statul este demult pierdută şi nu mai există aproape deloc. Şi suveranitatea asupra bunurilor noastre private este în scădere şi mai mare. Aşa că nu înţeleg cum pierdem din suveranitate atunci când vom continua să ne împrumutăm în loc să reducem din salariile noastre sau să creştem împozitele, în condiţiile în care un astfel de sacrificiu se transformă în risipă de resurse pe care oricum nu avem cum să o controlăm noi vreodată. O pierdere de suveranitate mai gravă este, de fapt, transformarea acestui sacrificiu pe care îl facem zilnic din impozitele şi taxele noastre în bani aruncaţi pe fereastră pe tot felul de „proiecte publice ale unui stat” care nu are nici o autostradă finalizată şi nici un tunel rutier mai mare de 2 km.
Tot o pierdere de suveranitate este să îţi laşi soarta pe mâinile unor „lideri” care habar nu au ce înseamnă economia şi efectele politicilor lor dar care ştiu şi rafinează tot mai mult furtul şi risipa banului public. Dar probabil că aceasta este o pierdere de suveranitate care contează mai puţin. Doar o anumită suveranitate este importantă.
Înţelegerea crizei actuale nu se poate face fără a înţelege sensul şi valoarea intrinsecă a banilor cu care operăm pe post de mijloc de schimb în economia modernă. Înainte de a acuza pe cineva sau de a aplica vreo măsură de corecţie sistemului trebuie să analizăm apariţia şi evoluţia activului care dă sens şi substanţă schimburilor de bunuri şi servicii de pe piaţa liberă. În istorie banul a apărut pentru prima dată în Mesopotamia acum circa 5000 de ani (în jurul anului 3000 BC), denumirea sa fiind legată de termenul de scoică (shekel). De-a lungul istoriei s-a operat cu mai multe tipuri de active pe post de bani: banii de tip marfă, monedele metalice, banii de hârtie cu acoperire în aur sau argint şi banii discreţionari.
Banii de tip marfă: pot îmbrăca forma oricărui tip de bun, de-a lungul istoriei fiind utilizate foarte multe mărfuri pe post de bani: metale preţioase, scoici, piei de animale, cupru, sare, piper, alcool, ţigări şi chiar canabis. Utilizarea banilor de tip marfă este similară barter-ului, „mărfurile fiind bani şi banii fiind în acelaşi timp şi marfă (L. Mises, 1953). Acele mărfuri care sunt mai tranzacţionabile decât altele s-au impus ca mijloc de schimb sau bani de tip marfă însă nu doar această condiţie (acceptabilitatea universală a mărfurilor folosite drept mijloc de schimb) a selectat natural anumite mărfuri pe post de mijloc de schimb: uşurinţa în transport şi stocare (valoarea mărfurilor să fie mare prin comparaţie cu volumul sau cantitatea lor, să nu necesite condiţii speciale de păstrare); divizibilitatea lor (să poată fi folosite atât la cumpărarea de mărfuri scumpe cât şi la cea de mărfuri ieftine), divizarea putându-se face fără a diminua din valoarea mijlocului de schimb; să nu fie perisabile sau degradabile în timp (să poată fi păstrate fără a-şi pierde din valoare în timp) şi să nu poată fi uşor falsificat. O problemă sensibilă a banului de tip marfă este legată de atracţia de a produce o anumită cantitate mai mare din acel bun folosit cu precădere ca mijloc de schimb: o creştere a cantităţii de tutun ar diminua valoarea acestuia prin comparaţie cu alte bunuri (o cantitate mai mare de tutun ar fi folosită pentru a cumpăra orice alt bun). Metalele (preţioase sau nu) au răspuns cel mai bine la toate aceste caracteristici (incluzând aici şi dependenţa mai redusă de producţia artificială de mijloace de schimb prin faptul că metalele nu pot fi produse artificial ci doar descoperite în natură).
Monedele metalice şi banii de hârtie: odată impuse metalele ca mijloc de schimb, pe piaţă au fost create o serie de diviziuni din aceste metale, care, pentru a preveni eventualele fraude, erau însemnate cu diferite însemne (monedele metalice). Falsificarea frecventă, uzura monedelor de metal impunea o mare atenţie din partea celor care erau plăţiţi cu aceste monede pentru serviciile şi bunurile prestate. China a fost prima ţară unde este atestată utilizarea bancnotelor de hârtie cu acoperire în metal. Hârtia a fost descoperită în această ţară şi apoi popularizată în Europa de Marco Polo. În Europa introducerea primilor bani de hârtie s-a făcut în Italia la presiunea negustorilor care aveau probleme cu numărul mare de monede existente în circulaţie, cu falsificarea conţinutului de metal din aceste monede şi cu uzura frecventă a lor. Apariţia banilor de hârtie este strâns legată de apariţia băncilor comerciale care puteau păstra cu costuri mult mai reduse cantităţi importante de metale preţioase eliberând în schimbul depozitării acestora un certificat de hârtie care putea fi folosit în diferite schimburi comerciale. Aceste certificate erau emise cu un discount care acoperea costul de depozitare a metalului în seiful băncii. Valoarea acestor bani de hârtie nu este dată de valoarea materialului din care este confecţionată ci din valoarea ce se află în spatele acestui certificat de depozit la vedere a unei cantităţi de metal. Aceşti bani de hârtie sunt de fapt contracte comerciale pure încheiate cu băncile şi dau dreptul total de acces la metalul care se află în spatele acestor bancnote.
Banii discreţionari: pot exista atât în formă de bancnote cât şi în formă de monede metalice. Sunt bani care au apărut odată cu centralizarea politicii monetare. Aceşti bani nu au în spate o valoare a unui depozit de metal preţios. Sunt bani care au în spate doar o promisiune a guvernului care, prin banca centrală, a emis aceste active impuse prin puterea legii a fi singurele mijloace de plată acceptate în economie. Astfel de sisteme monetare se bazează foarte tare pe încrederea utilizatorilor în acţiunile pe care le întreprinde banca centrală (singura care poate prin lege să multiplice sau să restrângă masa monetară aflată în circulaţie).
Sistemele financiare actuale sunt în totalitate bazate pe bani discreţionari (ultima legătură s-a pierdut odată cu prăbuşirea Sistemului de la Bretton Woods în 1971 după ce SUA, care s-a angajat în faţa întregii lumi că va păstra valoarea neschimbată a dolarului în raport cu aurul, a emis cantităţi importante de dolari care au sporit neîncrederea în această monedă), care nu mai au legătură cu nici un etalon şi care sunt puşi în circulaţie în economie fără nici un control din partea utilizatorilor de către stat prin băncile centrale (mai mult sau mai puţin independente de decizia politică). Băncile centrale au folosit această putere conferită de legile statului pentru a multiplica după bunul plac cantitatea de bani din economie, reducând drastic într-o perioadă relativ scurtă de timp valoarea intrinsecă a acestui mijloc de schimb. Libertatea de decizie de care se bucură băncile centrale (unele dintre ele aparent private) conferită de stat nu a fost folosită niciodată în folosul conservării (sau chiar creşterii) valorii banilor puşi în circulaţie ci, dimpotrivă, în scopul de a diminua puterea de cumpărare a acestora şi de a distribui discreţionar bunăstare în economie favorizând pe cei care intră primii în posesia banilor proaspăt multiplicaţi (de cele mai multe ori aceştia fiind reprezentanţii statului sau cei care lucrează cu statul pe tot felul de proiecte în care interesul naţional este mimat). De cele mai multe ori băncile centrale au cedat presiunilor politice şi şi-au pus politica de multiplicare a banilor în slujba statului sau a unor grupuri de interese restrânse care gravitează în jurul acestor bănci centrale şi au diminuat puterea de cumpărare a celor din piaţa liberă în folosul unora care nu au nici o legătură cu aceasta. Băncile comerciale au fost şi ele beneficiarii direcţi ai sistemului, fiind primele care pot accesa resursa băncii centrale. Pieţele de capital şi bursele au primit şi ele sprijinul direct şi interesat al emitenţilor de bani fără valoare intrinsecă – banii discreţionari.
Criza actuală (şi toate cele care au precedat renunţării la etalonul aur) a avut drept cauză lipsa de valoare intrinsecă a banilor de hârtie tipăriţi cu prea mare uşurinţă şi cu un interes clar de către băncile centrale. Banul de hârtie tipărit de stat nu mai poate păcăli foarte multă lume. Tot mai mulţi dintre noi ne dăm seama de lipsa sa de valoare, de crearea sa discreţionară şi de puterea sa de spoliere (prin inflaţie).
Banul discreţionar încalcă una dintre caracteristicile esenţiale ale mijlocului de schimb: valoarea sa să nu se modifice semnificativ în timp (să nu fie perisabil). Atunci când devine evidentă perisabilitatea sa pentru cei mai mulţi din piaţă preferinţa de a-l deţine devine foarte mică. Iar când vedem că nu prea mai avem ce să licităm cu simplele hârtii şi că nu prea mai putem să cumpărăm mare lucru cu ele (oricât de frumos colorate ar fi, oricât de caligrafic semnate ar fi sau oricât de bine protejate de elemente de siguranţă ar fi) disperarea noastră nu are margini. O altă caracteristică – să nu fie falsificabil mijlocul de schimb – este şi ea încălcată de emisiunile frauduloase de bani (împotriva voinţei celor care deţin aceşti bani). Băncile centrale sunt falsificatori legali de bani, în timp ce toţi ceilalţi falsificatori de bani din economie sunt pedepsiţi cu promptitudine pe motiv că încalcă siguranţa naţională şi proprietatea noastră.
Piaţa liberă este distorsionată puternic de prezenţa tot mai mare în economie a banilor fără valoare. Libertatea şi proprietatea noastră sunt violate de acest comportament fără scrupule al statului care ne obligă să folosim numai mijlocul de schimb controlat în exclusivitate de el.
Comentarii recente