Lumea în care trăim este crudă și nedreaptă. Nu suntem toți egali. Unii sunt mai înalți, alții mai scunzi. Unii sunt mai grași, alții mai slabi. Unii sunt mai deștepți, alții mai înceți la minte. Unii s-au născut mai în nord, alții mai în centru. Cea mai nedreaptă inegalitate pe care trebuie să o gestionăm este însă cea dintre ”săraci” și ”bogați”. Două concepte absolut scoase din pălărie. Cu nimic economic în spate. Dar cu o sumedenie de drepturi pentru unii (cei considerați ”săraci”) și de obligații pentru ceilalți (cei considerați ”bogați”). Clasificarea este apanajul politicii nu a economiei. Nu are nimic economic în spate. O să vedeți de ce.Antreprenorul este adevărata bogăție a unei națiuni. Este cel care, prin harul și talanții săi, își dă seama cumva (numai el știe cum) că există un dezechilibru între nevoi și ceea ce este oferit în piață ca soluție pentru ele. E mereu în căutarea acestui dezechilibru. Îl găsește și vine mereu cu soluții mai bune decât cele care există pentru nevoile noastre. El e cel care face ușoară viața noastră zi de zi. E mereu atent la ce avem noi nevoie. Dar nu aceasta este principala lui calitate.
Soluția pe care o are în minte antreprenorul pentru nevoile tale presupune resurse. Care sunt limitate. Sunt rare. Și care sunt unite între ele de liantul fundamental – capitalul. Pentru antreprenor prezentul devine urgent. Important. Și trebuie rapid să găsească pe alții pentru care prezentul e mai puțin important decât viitorul. Și care sunt dispuși să îi împrumute resursele de care nu au nevoie acum. Și el trebuie să îi convingă. Nici asta nu e principala lui calitate.
Face apoi calcule. Calcule economice. Complicate. Care se bazează pe prețuri (materii prime, forță de muncă, tehnologie etc.). Aceste prețuri la care cumpără resursele sunt prezente. Vor fi recuperate în viitor. Din cât va vinde (cantitatea de bunuri / servicii) și cu ce preț va vinde. Ambele sunt incerte și depind de o sumedenie de lucruri. Necunoscute în bună măsură când antreprenorul ia decizia. Își asumă întreaga eroare posibilă. Care nu e mică. Dacă nu dă greș în calcul și anticipează corect va obține un profit important. Dacă nu, va pierde tot ce a investit. Poate banii întregii familii. Familii extinse. Dar el își asumă integral acest lucru. Asta e cea mai importantă calitate a sa.
Câți credeți că facem asta? Vreo 5 din 100. Nu doar la noi. Peste tot în lume. Câți din cei 5 credeți că au succes din așa ceva? Unul singur… repet, unul singur. El va fi bogat. Și noi alături de el. Căci beneficiem de harul și talentul său. Dar, mai ales de curajul său de a risca totul.
Concluzia e simplă și clară: în orice societate există puțini ”bogați” și mulți ”săraci”. E natural să se întâmple acest lucru. Nu ține nici de modul în care funcționează piețele și nici de natura umană a celor care doresc să se îmbogățească. Toți dorim să fim mai bogați decât suntem. Important este ce mijloace folosim pentru acest lucru. Cât timp mijloacele rămân preponderent economice (specializare în producție, schimb voluntar, piață) ”bogăția” nu are cum să fie nocivă. Rămâne mereu nocivă doar ”îmbogățirea” prin stat. Avem așadar o inegalitate ”bună” (cea prin mijloacele pieței) și una ”nocivă” (cea prin stat).
Putem și noi să ne îmbogățim ca el? Economic vorbind, doar dacă încercăm să îi vindem ceva la schimb (muncă, servicii de care are nevoie etc.). Politic vorbind, luând în mână o bâtă. Cât mai progresivă… Inegalitatea de venit e ceva natural. Ține de natura umană. Nu va putea fi eliminată niciodată. Poate fi diminuată însă. Pașnic sau agresiv. Noi alegem. Haiducia din spatele redistribuirii progresive a resurselor ”bogaților” este de departe cea mai proastă decizie. Mai ales pentru societățile fără de ”bogați”.
Mereu se spune că firmele sunt ticăloase și orientate doar pe profit. Că angajații trebuie să lupte pentru maximizarea lui. Căci, dacă suntem prea obsedați de maximizarea profiturilor pentru acționari, pierdem din vedere aspecte legate de poluare, inegalitate a veniturilor, aspecte sociale etc. Mai mult, concluzia este deja împământenită pe un fapt aparent clar pentru toți: acolo unde nu există, chipurile, profit suficient statul trebuie să umple el golul cu servicii “de calitate”.E clar că pentru mulți dintre noi profitul este ceva indezirabil, ceva murdar. Nu ne place profitul când suntem simpli angajați, în “sclavie” la patron și nici când cumpărăm bunuri sau servicii de la alți patroni. Mereu avem pretenția ca alții să lase din profitul lor pentru noi, profitul fiind invariabil imoral sau nesimțit. Și asta se întâmplă, evident, întru maximizarea profitului nostru, care cerem așa ceva, și care niciodată nu este nici imorală și nici nesimțită (maximizarea profitului nostru în dauna celuilalt e mereu bună, fără probleme).
Profitul este esența acțiunii umane. Dacă nu ar exista, am sta în casă. Și când ne gândim la o acțiune simplă cum ar fi deplasarea până la colțul străzii pentru a cumpăra și servi o merdenea profitul este acolo: vom face efortul doar dacă merită, adică dacă obținem maxim de efect pentru efortul pe care îl faceți. Adică, maxim de profit din asta. Chiar dacă aparent plătim pentru merdenea (deci avem un cost) și profitul monetar nu există, profitul nemonetar e acolo și constă în plăcerea de a acoperi nevoia de a mânca printr-o merdenea cu gust excelent.
Unele acțiuni umane se întâmplă acum pentru un profit viitor mult mai îndepărtat de momentul deciziei decât în cazul consumului unei merdenele la colț de stradă. E cu riscuri mai multe. E cu costuri personale mai multe. Profitul așteptat, în acest caz, e cu atât mai mare. Nimeni nu amână consumul pentru viitor (economisește) fără un profit consistent în spate.
Profitul nu este niciodată ceva cert. Pentru că vizează întotdeauna o acțiune care se va întâmpla în viitor (mai apropiat sau mai îndepărtat). Este ceva probabil pentru care ai niște așteptări. Se poate transforma ușor în pierdere dacă nu ești atent. Pe care ar trebui să ți le asumi tot tu, dacă decizia de a acționa îți aparține.
Profitul e în tot și în toate. Ține de natura umană. Nu poate fi anulat și nici scos din decizia economică. Speculația (căutarea maximului de profit în contextul dat) e comportamentul normal. Profitul ne ajută să cumpărăm orice altceva față de ceea ce a genera acel profit (instalatorul cumpără serviciile unui electrician din acel profit). Adesea înseamnă nu un câștig în plus ci renunțarea la un câștig (acum sau în viitor).
Dacă nimeni nu vă poate da sfaturi despre profitul când mâncați o savarină, nici dumneavoastră nu ar trebui să judecați profitul altora. Când cineva vă mai asmute împotriva profitului speculanților privați sau vă aburește cu cât ar trebui să fie el ca să nu fie nesimțit ar trebui să îl trimiteți la plimbare. Profit înseamnă risc asumat și este validarea unui calcul economic inițial făcut corect. Este premiul pentru cei care au anticipat cel mai bine dezechilibrul dimtre nevoi și resursele limitate. Foarte puțini dintre noi ajung la acel premiu. De aia sunt și așa de puțini “bogați” și atât de mulți ”săraci”. E natural să fie așa. Așa suntem noi, oamenii făcuți.
Un alt mit, alături de cel al bunurilor publice ”gratuite”, este cel al virtuțiilor fixării prețurilor bunurilor private de către stat. Statul, acest providențial aliat al celor năpăstuiți, este chemat mereu să repare ”ticăloșia”, ”lăcomia” sau ”egoismul” rapace al capitaliștilor. Atunci când nu poate monopoliza mijloacele de producție, statul este chemat să nu lase piața să stabilească prețurile. Plafonarea / fixarea prețurilor este aclamată de tagma de consumatori care ar dori totul ”gratis” iar, atunci când nu se poate, să fie la un preț modic care să anuleze tot profitul antreprenorului, transferându-l automat și agresiv în buzunarul consumatorului.
Am spus-o în lecțiile anterioare, prețul este expresia rarității bunurilor în comparație cu intensitatea nevoilor acoperite de aceste bunuri. Prețurile cresc când apare un dezechilibru între cele două elemente prezente în preț: fie bunul devine mai abundent și prețul său scade, fie nevoia din spate e mai puțin intensă și iar scade prețul (valabil și invers). Profitul este dat de diferența între prețurile la care cumperi resursele și prețurile la care vinzi bunurile sau serviciile produse cu aceste resurse. Nimic nu este lipsit de valoare în economie. Nimic nu este gratuit, am lămurit deja acest lucru.
Prețul nu poate reflecta exclusiv costurile de producție din spatele bunului ci și alte elemente legate de piață: intensitatea nevoii, concurența directă, concurența indirectă (bunuri substituibile). Prețul nu este exclusiv munca din spatele acestor bunuri. Prețul este subiectiv, nu obiectiv. Starea naturală a prețurilor este să fie instabile nu stabile. Această instabilitate este foarte utilă prin ceea ce transmite celor din piață (producători, cumpărători). Plafonarea artificială a unui preț sau fixarea sa arbitrară de către politician anulează toată informația pe care o poartă în spatele lor aceste prețuri: cât de rare sunt bunurile prin comparație cu nevoile sau cât de intense sunt nevoile prin comparație cu oferta.
Calculul economic se bazează enorm pe informația din aceste prețuri fie că vorbim de materii prime, servicii furnizate de terți, muncă sau produse finite vândute pe piață. Plafonarea sau fixarea pune între paranteze acest calcul. Consecința este că afacerile se vor închide, vor opera cu eroare în spate sau nu se vor deschide alte afaceri noi.
Plafonarea unui preț nu este niciodată despre binele oamenilor. Este o măsură populistă cu efecte contrare, în final. Este o măsură care antagonizează inutil două clase de operatori în economie (producători vs. consumatori). Când au putere politică, producătorii luptă pentru plafonarea în sus a prețurilor (să nu dai mai puțin decât îți cer eu). Când au putere politică, consumatorii luptă pentru plafonarea în jos a prețurilor (să nu dau mai mult decât îmi convine). Acești operatori nu se află în luptă ci ei cooperează unul cu celălalt. Nici unul, nici celălalt nu ar avea de câștigat dacă un arbitru ca statul intervine brutal în joc și dă dreptate doar unei tabere. Dacă susții prea mult consumatorii, plafonând în jos prețurile, scoți din joc producători care dau faliment sau pleacă de pe piață. Dacă susții prea mult producătorii (mai rar și, de regulă, când e vorba de companii de stat), plafonând în sus prețul, consumatorii captivi vor sărăci enorm, nivelul lor de trai având de suferit pe termen lung.
Nici nu mai vorbesc de faptul că cineva din afara mecanismului de schimb nu are cum să știe el mai bine care este prețul optim care ar trebui plătit pentru un bun sau un serviciu. Plafonarea este calea sigură către și mai mult intervenționism etatic prin falimentul clar al inițiativei private care deschide (culmea, nu?) calea către singurul care mai ”vrea” să livreze ceva ”pieței” în astfel de condiții nefavorabile. ”Gratuit”, desigur!
Plafonarea prețurilor nu este despre economie. Este despre politică. Nu are nimic economic în spate. Cu fiecare plafonare introdusă în economie se naște haos și eroare antreprenorială. Apar germenii unei crize structurale care va produce efecte greu de surmontat. Ca să nu mai spun că plafonările, cel mai adesea, se bat cap în cap: vrei ca statul să plafoneze prețul la roșii cât mai jos și prețul la munca înglobată în aceste roșii cât mai sus (salariul minim). Pe termen lung, astfel de absurdități etatiste înseamnă faliment general!
Una din liniile de argumentație ale celor care pledează pentru intervenția statului este cea legată de imperfecțiunea pieței. Între imperfecțiunile pieței care ar justifica rolul activ al statului în economie regăsim pregnant pe cea legată de imperfecțiunea naturii umane. Omul este decăzut, nu e înger, și de aici toate problemele existenței noastre, rezolvabile doar prin stat întotdeauna. În aceeași linie de argumentație se înscrie și demonizarea capitaliștilor: ei sunt niște lacomi, ticăloși, egoiști, mereu centrați pe profit și acumulare de resurse mult peste ceea ce au ei și apropiații lor nevoie. Pentru aceeași stângiști, capitalul de îl acumulează capitaliștii este și el soios, rău, fără un sens economic clar.Capitalul este cea mai importantă resursă a unei națiuni. În absența capitalului, celelalte resurse economice implicate în procesul de producție rămân neutilizate sau sub-utilizate. Mereu ne plângem că nu exportăm grâul în porci sau în jambon crud și uscat. Sau cheresteaua în mobilă. Mereu oftăm nostalgic că și noi am putea produce sateliți. Că doar avem tot ce ne trebuie. Greșit. Ca să producem, ca să adăugăm noi stadii de producție, ca să cumpărăm roboți sau ca să învățăm să lucrăm cu ei avem nevoie de o resursă vitală: capitalul.
Înainte de iniția orice act antreprenorial ce presupune producție de bunuri și servicii, trebuie să învățăm să îi implicăm alături de noi pe capitaliștii de acumulează capitaluri și caută să îl investească și să punem acest capital lângă celelalte resurse de care dispunem. O afacere astăzi nu se mai poate dezvolta doar pe profit reinvestit sau doar prin aportul unui număr restrâns de acționari. Să fim deschiși față de capitalul ”străin”, mai ales atunci când suntem prea săraci să îl acumulăm în cantitățile necesare sau când nu avem educația necesară pentru a înțelege cum sau de ce să îl punem deoparte. Capitaliștii sunt prietenii noștri nu dușmanii noștri de clasă. Sunt parte a soluției, nicidecum o problemă în societate.
Dacă întreb un student de ce nu își deschide o afacere el va recunoaște imediat lipsa capitalului (e drept, cade mereu în confuzia invariabilă capital vs. bani). Dacă îl intreb de ce nu exportăm sateliți ci minereu de fier nu se mai prinde la fel de ușor de ce. Sigur e în spate o conspirație globală sau o lipsă de viziune a guvernelor omnisciente.
Spuneam într-o lecție anterioară că nu consumul contează ci producția și că stimularea otova a cererii nu duce la creșterea producției. Lipsa capitalului e unul din motive. Națiunile care nu acumulează capital dar stimulează consumul vor ajunge repede la inflație și la deficite. Orice proiect sănătos și durabil de dezvoltare trebuie să insiste pe acumulare de capital, ca element cheie în susținerea producției. În acest proiect, dezvoltarea piețelor financiare, sofisticarea lor, îmbunătățirea educației financiare și antreprenoriale, diminuarea barierelor de acces a acestor piețe, limitarea intervențiilor de natură monetară (expansiunea nenaturală a creditului) pot fi doar câteva dintre măsurile care ajută nu doar capitalul să existe într-o cantitate mai mare dar și să permită acestuia să ajungă în cât mai multe procese de producție complexe.
Suntem unde suntem nu pentru că nu ne luptăm eficient cu capitaliștii ”ticăloși” și ”rapace”. Ci pentru că avem prea puțini. Și pentru că cei puțini de îi avem nu sunt un exemplu de urmat pentru cei mai mulți dintre noi. Dimpotrivă, nu știm cum să facem mai bine să le luăm cu japca și cât mai progresiv din capitalul acumulat în timp.
Nu există bunuri economice care să fie gratuite. Un bun economic este întotdeauna rar în comparație cu nevoile deservite de acest bun. Raritatea sa îl face să nu fie niciodată gratuit. Pentru că suntem dispuși să licităm pentru acest bun rar. Suntem sub presiunea timpului și în concurență cu ceilalți care doresc același bun ca și noi.Gratuitatea bunurilor economice este imposibilă și pentru că resurse importante sunt consumate pentru a produce acel bun (timp, capital, resurse naturale etc.). Bunul care nu are un preț (o valuare) nu este bun economic. Nu este supus rarității în comparație cu nevoile deservite de acel bun. Sunt foarte puține bunuri care nu mai au preț. Chiar și aerul a devenit rar în ultima perioadă, dovadă fiind discuțiile tot mai intense privind calitatea aerului pe care îl respirăm, mai ales în marile metropole. Prețul bunurilor economice din piață este întotdeauna subiectiv. Depinde de percepțiile noastre, de contextul pieței, de intensitatea nevoilor, de alternativele de consum. Nu doar de costuri.
Una din marile iluzii cu care statul (și intervenția sa) își câștigă adepți este aceea că el furnizează bunuri publice gratuite, la concurență cu cele private care sunt costisitoare și deloc accesibile, mai ales pentru cei sărmani: învățământ gratuit, sănătate gratuită, securitate gratuită etc. Nimic mai fals. Când statul vă promite bunuri gratuite vă păcălește. Ele nu sunt și nu pot fi niciodată gratuite. Taxele sunt sursa financiară care permite existența acestor bunuri publice aparent gratuite.
Și doar dacă privim modul în care statul intermediază aceste taxe vedem că ele nu pot oferi bunuri de aceeași calitate cu bunurile private. Când statul extrage o taxă, el reține o parte din ea. În loc să plătești 100 de lei pentru un serviciu stomatologic privat, statul te taxează pentru 100 de lei, plimbă acești bani prin instituțiile sale și alocă în final doar o mică parte din ei pentru serviciile stomatologice de stat. Și doar din acest motiv, bunurile publice sunt întotdeauna mai precare decât cele private. Nu sunt gratuite. Sunt chiar mai scumpe, dacă introducem și calitatea bunurilor publice în discuție. În plus, cu cât statul este mai birocratic sau mai corupt, cu atât prețul acestor bunuri publice gratuite crește semnificativ.
Un cost care nu se vede al acestor bunuri ”gratuite” de stat este cel al deteriorării mecanismelor de piață prin întărirea monopolului de stat în furnizarea de bunuri publice. Când statul, din diferite considerente (criză, sărăcie, inegalitate de șanse, protejarea consumatorilor etc.), substituie bunurile private cu bunuri publice aparent gratuite, distruge economia privată așezată pe principii economice sănătoase. Distruge alternativele, distrugând și mai mult calitatea finală a bunurilor disponibile. Faptul că am de ales între mai puține opțiuni sau că am de ales doar varianta ”gratuită” a statului este un cost suplimentar. Tradus în calitate mai proastă sau în timpi mai mari de așteptare în a accesa un serviciu ”gratuit” al statului. Sau în ”șpagă defensivă”, acele plăți informale pe care ești dispus să le adaugi ”gratuității” pentru a îmbunătăți accesul sau calitatea serviciului de care beneficiezi de la stat, și doar de la stat.
În concluzie, nu există bunuri gratuite în economie. Totul are un cost, totul are un preț. Singura modalitate de a reduce prețul bunurilor din piață, de a îmbunătăți calitatea lor sau de a diminua inegalitatea în a accesa aceste bunuri nu este întărirea statului și a monopolului său asupra mijloacelor de producție. Dimpotrivă, mișcarea în direcție opusă ajută! Cu cât dai mai mult credit pieței și mecanismelor sale eficiente de alocare a resurselor, cu atât ajuți mai mult consumatorul și calitatea vieții sale.
Comentarii recente