Producția trebuie să fie întotdeauna înaintea consumului. Așa cum boii sunt mereu înaintea carului.
Argumentele din spatele acestui raționament sunt relativ simple. Totul pleacă de la înțelegerea implicării noastre în procese de producție. În acțiuni antreprenoriale. Niciun proces de producție nu poate fi profitabil dacă nu este conectat la ceea ce se întâmplă în piață. Este iluzoriu să crezi că cineva poate produce doar de dragul producției. Producția începe întotdeauna cu sondarea posibilelor dezechilibre în piață reflectate în prețuri. Prețuri mari și cu tendință de creștere ridicată înseamnă un dezechilibru clar între cât se cere și cât oferă producătorii pentru acoperirea acestei cereri. Este expresia unui profit mare și în creștere. Mai mare decât în alte alternative de producție.
De ce producem? Pentru profit, evident. Când profitul nu există, stăm acasă. Nu acționăm. Când producem pe pierdere înseamnă că nu am anticipat corect acel dezechilibru din piață. Producția o facem pentru a consuma. Întâi producem, schimbăm bunurile pe care le producem prin intermediul pieței și banilor. Și cu resursele pe care le obținem punem deoparte o rezervă necesară continării producției și restul folosim pentru consumul acelor bunuri pe care nu putem, nu știm sau nu avem timp să le producem. Acel profit este, de fapt, sursa consumului nostru. Pentru asta producem. Ca, prin intermediul profitului obținut, să putem consuma alte bunuri sau servicii din piață.
În concluzie, obsesia politicianului este mereu legată de stimularea consumului nu a producției. Stimularea consumului se face adesea prin redistribuționism. De multe ori și stimularea producției îmbracă aceeași formă (subvenții, ajutoare de stat). Cea mai bună cale de a stimula producția este de a lăsa cât mai liber procesul de producție. Această formă de stimulare maximizează capacitatea noastră de a consuma.
O națiune care pune consumul înaintea producției va eșua în importuri și deficite. O națiune care pune producția înaintea consumului va prospera mai repede și mai durabil. Succesul în producție pleacă de la libertatea economică. La care se adaugă și alți factori: existența capitalului, calitatea antreprenoriatului, educația economică, bogăția în resurse etc. Toate la un loc contribuie la consumul nostru de zi cu zi. Este esențial să înțelegem că, înainte de a merge la piață să cumperi ceva, trebuie să fi fost deja în piață vânzând altora altceva. Altfel, prezența ta în piață se face pe spinarea altora (a celor care produc bunuri și servicii). Tu doar ești beneficiarul unei redistribuții de capacitate de consum prin mecanisme politice (arbitrare, ineficiente).
Închei cu această aberație a lumii moderne în care trăim, plecată de la Keynes: iluzia că trebuie stimulat consumul (cererea agregată) care pleacă de la ideea greșită că împuști doi iepuri deodată. Consumatorii vor da de muncă producătorilor. Iar dacă te concentrezi doar pe producători, ei nu vor găsi consumatori dacă aceștia din urmă nu primesc bani din elicopter de la guvern. Nimic mai fals. Argumentele sunt și aici clare: 1. când pui pe masa consumatorilor un teanc de bani nu ai nicio garanție că ei nu vor păstra în rezervă acei bani, refuzând să consume (de aici și faptul că multe politici de stimulare a consumului vin la pachet cu politic de inhibare a economisirilor și investițiilor, complet păguboase pentru dezvoltare pentru că producție fără investiții nu prea poți avea) și 2. nu ai nicio certitudine că vei găsi producători capabili să reacționeze cu un plus de producție la cererea pe care tu o stimulezi. Adesea, acest stimulent pentru consum s-a transformat rapid in inflație și deficit comercial (presiune pe cursul de schimb), mai ales în țări cu sisteme economice și sisteme financiar-bancare precare.
Taxarea este procesul prin care statul extrage cu forța resurse din buzunarele noastre. Chiar dacă în societățile moderne se vorbește despre concepte abstracte de tipul ”contract social”, ”democrație”, ”stat de drept”, taxarea are agresiune în spate întoteauna. Este forma prin care cei ”bogați” sunt aduși la același nivel de venit și performanță cu cei ”săraci”. E cu luptă de clasă în spate întotdeauna. Cu concepte vagi în spate, greu de definit și apărat.
Taxarea este modul prin care statul redistribuie arbitrar și politic resurse fără să ne întrebe sau fără să țină cont niciodată de TOȚI cei implicați în acest mecanism. Când te opui taxării riști enorm. Intri în ”ilegalitate”. Iar consecințele pot fi teribile. De aceea, taxarea este forma cea mai avansată de delapidare. Este furt instituționalizat. Este, dacă vreți, un furt devenit ”legal”. Și ”legitim”. În toate formele sale.
Taxarea nu este despre ceva voluntar. Nici despre solidaritate socială cu cei care vor beneficia de pe urma resurselor extrase prin stat și lege din buzunarele tale. Nu este nici despre bunurile publice care nu pot fi create decât prin acest mecanism agresiv și ineficient. Imperfecțiunea naturii umane sau a piețelor (tot constructe sociale) nu pot nici ele fi invocate pentru a justifica această agresiune în viața noastră.
Fiind o agresiune instituționalizată, taxarea nu poate fi nici ”optimă” și nici ”bună”. Cea mai bună taxă aplicată oamenilor este ”taxa zero”. Discuțiile privind taxele progresive versus cele în cotă unică sunt futile. La fel și cele care vorbesc de curbe sau nivele optime de taxare. Maximizarea efectelor unei taxe este imposibil de realizat. Pentru că taxarea ia o resursă de la unii și o dă arbitrar la alții. Este o sclavie a lumii moderne în care trăim.
Taxarea este generatoare de stimulente economice nesănătoase. Producția de taxe va înlocui, și înlocuiește deja, producția de bunuri și servicii. Este mai rentabil întotdeauna să bagi legal mâna în buzunarul celui de produce decât să produci ca și el bunuri și servicii. Producția de bunuri și servicii este cu stres, riscuri și pierderi. Producția de taxe nu.
O altă iluzie frecventă în teoria economică a ultimelor decenii este aceea a dezvoltării prin taxare. Prin impuls fiscal sau monetar, cum îi plăcea lui Keynes să reboteze taxele. Când iei de la unii și dai la alții, cum se întâmplă în cazul taxării, nu poți avea o dezvoltare a societății. Poți avea haos, cel puțin. Cu atât mai mult cu cât taxarea este despre stat și antreprenoriat politic. Nicidecum despre ințiativă privată sau mecanisme de piață.
Concluzia este cât se poate de clară: până nu înțelegem corect natura taxării nu avem cum să înțelegem natura statului. Și de aici, să înțelegem ce poate face și ce nu poate face orice politica publică în materie de bunăstare și dezvoltare. Taxele nu sunt nicidecum contribuții. Sunt plăți directe către alții. Scoși din pălărie. Nimeni nu ar vota benevol pentru acest lucru. Întotdeauna unii (cei către care merg aceste taxe) votează împotriva altora (cei de la care se va lua). Democrația este un eșec în acest caz. Legea și statul de drept la fel.
Corupția este văzută de către majoritatea dintre noi ca fiind un lucru rău. Este apanajul atât a sectorului privat (unde este limitată de posibilitatea falimentului și de corsajul instituțional al contractelor private) dar, mai ales, este apanajul sectorului public (unde nu există nici faliment și nici claritate contractuală explicită). Există corupți atât la privat cât și la stat dar cel mai mare rău social îl fac corupții de la stat. Cei din privat nu apucă să facă mare rău și răul lor este limitat la proprietatea privată pe care o afectează direct. Iar faptul că un proprietar (acționarii, de exemplu) închid ochii la corupția angajatului său (managerii în acest caz) este problema exclusivă a proprietarului și ține de modul în care acesta acceptă voluntar să își utilizeze / irosească propriile resurse.
Corupția îl incriminează, mai ales, pe cel care cere un favor material pentru a-și exercita puterea cu care este investit în relație cu terții. Incriminat este însă, mai nou, și cel care corupe. Cel care dă ceva pentru a obține un anumit tratament sau favor este văzut, mai degrabă, ca parte a problemei și nicidecum ca parte a soluției.
Totuși, merită făcută o distincție importantă în materie de corupție. Corupția poate fi împărțită în două categorii: cea ”agresivă” și cea ”defensivă”. Distincția e utilă și are o funcție socială importantă. Un exemplu de corupție agresivă: cineva dă mită unui funcționar ca acesta să elimine de pe o anumită piață toți competitorii respectivului corupător (prin controale excesive din partea autorităților fiscale, de exemplu). Această formă de corupție permite obținerea unui avantaj material clar și îi pune de aceeași parte a baricadei pe corupător și corup în agresarea unor terți. Agresiunea se petrece cu ajutorul forței / puterii din spatele construcției etatice. Câteva exemple de corupție defensivă: dau mită unui medic dintr-un spital public ca să fie mai atent când mă operează (să nu îmi opereze altceva, să nu uite vreo ustensilă sau bandaj în mine etc.); dau mită unui agent fiscal să nu fie atent la toate detaliile, în noianul de reglementări fiscale din România este imposibil să nu faci o greșeală amendabilă rapid de cei ce au creat acest haos legislativ sau dau mită ca asistenta din spitalul public să fie mai atentă cu mine (știind că este prost plătită). Între un sistem legislativ și instituțional foarte strict și foarte alambicat aplicat într-o manieră incoruptibilă și unul în care poți corupe pentru a te salva, al doilea este de preferat. În multe țări (mai ales totalitare) această corupție defensivă a fost o șansă pentru supraviețuire (în comunism fără așa ceva nu supraviețuiai). Cum bine spune Rothbard în The Ethics of Liberty (p. 185): ”A corrupt government then, is not a necessarely a bad thing; compared with an ”incorruptible government” whose officials enforce the laws with great severity, corruption can at least allow a partial flowering of voluntary transactions and actions in a society”.
Mulți ar spune că prin astfel de comportamente nu facem decât să încurajăm corupția nu să o reducem. Nimic mai fals. Problema nu este la corupător ci la sistemul public sau la haosul instituțional / reglementativ. Problema constă în problemele cu care vine intervenția etatică la pachet și care, atunci când ele nu mai dau nicio șansă, pot fi evitate doar prin intermediul corupției. Tocmai de aceea, lupta împotriva corupției nu trebuie să fie dusă cu cei care corup. Și nici cu cei care sunt coruptibili în sistemul public. Ca să aibă rezultate, lupta anti-corupție trebuie să se poarte cu sistemul public și cu toate stimulentele din spatele său.
Cei care corup nu sunt, în niciun caz, parte a problemei. Dimpotrivă, ei trebuie văzuți ca victime ale unui sistem care nu le dă prea multe șanse. Corupția nu ține de natura umană care e clar imperfectă (lacomă, ticăloasă) și care nu se va schimba niciodată. Ci cu acele mecanisme de redistribuire mult mai imperfecte decât piața aflate în spatele politicilor publice care scot ce e e mai rău din oameni: decizi pe banii altora pentru alții fără a avea direct nimic de a face nici cu unii, nici cu alții.
Din tot programul de guvernare plimbat pe la toate televiziunile în campanie electorală nu a mai rămas nimic după prima cădere de guvern (la foarte scurt timp de la preluarea guvernării). Dinamitarea propriului guvern s-a produs nu neapărat pe fondul neînțelegerilor dintre primul ministru și partidul care l-a propulsat acolo ci pe fondul imposibilităților conținute de programul de guvernare inițial și conștientizate de către toate părțile implicate. Tocmai din această cauză ne-am trezit nu doar cu un guvern dărâmat ci și cu un program de guvernare complet schimbat din temelii. Era forma de a scăpa de un program plin de aberații și de a merge mai departe, fără a pierde mult din susținerea electoratului sau fără costuri de imagine prea mari.
Calculul ar fi fost unul corect cu o singură condiție. Varianta actualizată de program de guvernare să renunțe la aberațiile celei dintâi și să nu introducă aberații noi. Aici însă avem un eșec total. Din lipsă de timp (sau lipsă de specialiști), partidul dominant a reîncălzit câteva teme economice mai vechi între care renunțarea definitivă la cota unică reprezintă elementul central. Așa au apărut impozitul pe cifră de afaceri (o măsură incompatibilă cu Uniunea Europeană, o măsură ce introducea o dublă impozitare a cifrei de afaceri, o măsură care ar fi descurajat adăugarea de valoare sau investițiile etc., adică o aberație și mai mare decât cele din programul anterior), declararea patrimoniului (o măsură care presupune implicarea unor evaluatori independenți care să analizeze valoarea activelor pe care le deținem fiecare dintre noi), impozitul progresiv pe venitul globalizat individual (înlocuiește impozitul pe gospodărie dar este la fel de inutil pentru că și în prezent veniturile, altele decât din salarii, se declară deja și cu cotă unică de impozitare; înlocuirea e doar parțială pentru că măsura vine la pachet cu evaluarea anuală a patrimoniului care va avea costuri și stres similare), suprataxarea exploatării de resurse naturale sau taxa de solidaritate. Dintre noile aberații se pare că ultima redută o reprezintă taxa de solidaritate pe care (încă) guvernanții actuali o susțin cu toată tăria (după ce rând pe rând au renunțat la celelalte noi aberații cu care a venit programul de guvernare actualizat).
Care sunt problemele cu taxa de solidaritate? Din punctul meu de vedere următoarele:
- Taxa este nedreaptă pentru că îi penalizează pe cei care muncesc foarte mult sau au mai multe locuri de muncă (de exemplu, sunt salariat și seara câteva ore prestez activitate de taxi în regim Uber) sau pe cei care au mai multe surse de venit (de exemplu, în loc să consum am acumulat capital și l-am investit într-o garsonieră pe care o închiriez suplimentându-mi venitul);
- Taxa împarte arbitrar societatea între ”bogați” și ”săraci” fără să atingă problema modului în care cei bogați au acumulat bogăție. Ca legea să producă un venit suplimentar semnificativ la bugetul statului, cel mai probabil se va coborî foarte jos plafonul de ”bogăție” într-o țară săracă cum este România. Estimările (deja comunicate) ar fi undeva în jurul a 3000 – 3500 Euro / lună (dacă nu chiar mai jos). Cu alte cuvinte, românii care vor avea un venit peste acel plafon vor fi supraimpozitați masiv. Totuși, un venit de 2500 – 3000 Euro / lună este un venit mediu în majoritatea țărilor dezvoltate și în nici un caz un indicator de bogăție.
- Taxa de solidaritate folosește un concept foarte vag care aruncă suficientă ceață asupra utilizării ulterioare a veniturilor obținute în urma acestei solidarități forțate (cu cine și cu ce?) a celor incluși arbitrar în clasa ”bogaților”. Aș vrea să văd undeva definită solidaritatea. Aș vrea să înțeleg de ce această solidaritate funcționează doar într-un sens: bun, înțeleg că ”bogatul” trebuie să dea din excesul său de bogăție ”săracului” dar oare acesta din urmă trebuie să primească resurse fără nicio condiționalitate. Solidaritatea nu ar trebui să fie unilaterală în societate și în nici un caz nu trebuie înțeleasă astfel: bogatul cedează din surplusul său ca săracii să nu arunce în aer societatea; bogatul își cumpără pace socială fiind solidar cu săracii și politicianul câștigă voturi. Mai mult, nu înțeleg de ce nu ar fi mai constructiv pentru societatea românească să fim, mai degrabă, solidari cu cei care muncesc, cei care adaugă valoare economică, cei care sunt creativi, cei care își asumă riscuri, cei cinstiți etc.
- Nu înțeleg scopul final al acestei taxe și modul în care ea va rezolva problema sărăciei din România. Nu există nicio sursă bibliografică relevantă și nici studii consistente care să arate că rezolvarea problemei sărăciei constă în taxe sau suprataxe (cel puțin nu pe termen lung). Dimpotrivă, taxarea și nu libertatea economică accentuează inegalitatea veniturilor. Suprataxarea este o măsură cu efecte contrare scopului declarat (reducerea inegalităților, nivelarea veniturilor etc.);
- Exemplul unor țări pe care vrem să le copiem cu orice preț (exemplu cel mai recent este Franța) ne arată deja efectele nocive ale acestei politici fiscale. Franța vrea să renunțe la această aberație taman când noi vrem să o introducem, o aberație care a privat Franța de persoane cu potențial financiar semnificativ care au preferat să părăsească țara după 2013 (vezi aici, aici sau aici).
Este tot mai clar pentru mine că, în pofida imaginii de partid bine organizat, unit cu mulți specialiști gata să administreze țara și binele național, partidul principal de guvernământ nu mai are soluții și nu mai are consistență economică. Din afară impresia este că niciodată nu i-a interesat să ne fie bine tuturor ci i-a interesat binele lor, înțeles în mai multe moduri: scăparea de stresul și presiunea justiției, binele electoratului propriu format din bugetari, pensionari și asistați social, binele ”antreprenorilor” conectați la banul public. Din păcate, pentru cei mai mulți, binele acesta înseamnă un rău absolut pentru că totul are în spate o redistribuire agresivă de resurse. Acesta este de fapt principiul de bază al programelor de guvernare și al guvernării de ani buni în România: redistribuirea unei sărăcii generalizate justificată de principii, cel puțin, dubioase. Politicienii de azi și de ieri sunt prea puțin interesați să aducă ceva în plus peste ceea ce există (să construiască ceva viabil și durabil). În schimb sunt obsedați să împartă ceea ce mai există, ostili fiind cu cei care mai pot genera valoare economică. Redistribuirea generalizată nu a dus și nu va duce nici la mai multă prosperitate. Bogații sunt cei care dau putere și forță unei națiuni și nu absența acestora.
România este scuturată din toate balamalele de niște politicieni care au o educație economică precară și care se bazează excesiv pe economiști de partid cu idei tot mai crețe și care propun tot felul de trăznăi insuficient fundamentate, dezbătute sau fără un studiu de impact serios în spate.
Una din aceste idei este cea legată de crearea Fondului Suveran de Investiții după modele similare din Norvegia (creat în 1990, cel mai mare din lume cu active în valoare de 922 miliarde USD) sau Emiratele Arabe Unite (creat în 1976 în valoare de 828 miliarde USD).
Iată care sunt argumentele mele care susțin că această idee este una problematică și că nu va aduce un beneficiu clar economiei românești, dimpotrivă:
- Lipsa resurselor financiare care să alimenteze constant cu fonduri substanțiale acest fond public de investiții. În țările unde s-au dezvoltat astfel de scheme de finanțare pentru proiectele publice exista o sursă importantă de finanțare, chiar cu sume importante (vezi aici lista principalelor fonduri suverane de investiții). Cinci din cele mai mari zece fonduri suverane au în spate producția de petrol și redevențele aplicate acesteia. Cu alte cuvinte, în cea mai mare parte a cazurilor, existența unor resurse naturale importante alimentează și justifică crearea acestor fonduri de dezvoltare pentru a se evita ceea ce noi numim în literatura economică ”blestemul resurselor”. Lipsa resurselor se vede clar în bâlbâiala autorităților cu privire la capitalizarea acestui fond: bugetul de stat (alimentat de o datorie publică ce crește exponențial și care funcționează de ani buni pe deficite structurale) nu are cum să furnizeze constant resurse importante nici măcar până la concurența câtorva miliarde de euro bune; redevențele pe resurse naturale sunt la un nivel scăzut pentru că resursele naturale de care dispunem sunt puține și în scădere etc. O posibilă soluție ar fi ca fondurile din Pilonul II să fie redirecționate spre trei direcții (opțiunea să rămână obligatori la contribuabil): fondul public de pensii, Fondul Suveran de Investiții și Pilonul III. Dar aici va fi nevoie de credibilitate și transparență dar și de un calcul economic în termeni de profit care sunt sigur că lipsește multora care vor gravita în jurul fondului respectiv.
- Statul a experimentat deja ideea de a crea o structură de stat care să fie interfața pentru proiecte publice de amploare și care să poată fi parte în diferite parteneriate public – privat. Avem deja Compania Națională de Investiții care a luat ființă în 2014 în mod similar cu participarea la capital a unor companii de stat între care se remarcă SNCFR sau Aeroportul Otopeni (vezi aici). Ce a făcut această companie semnificativ pentru proiectele mari din România? Prea puțin. Remarcăm de pe site-ul lor că se ocupă cu modernizarea de cămine culturale, modernizarea sediului ANI, modernizare de piețe etc. (vezi aici lista proiectelor). Multe dintre proiecte nu sunt investiții ci, mai degrabă, consum de resurse. Modernizarea unui cămin cultural nu are cum să aducă fluxuri financiare viitoare directe din care să se recupereze aceste investiții. Înclin să cred că același lucru se va întâmpla și la noua structură birocratică numită pompos Fondul Suveran de Investiții.
- Un astfel de fond va gravita, ca și Compania Națională de Investiții, în jurul politicienilor. Indiferent dacă alegem sau nu un management privat, politicienii vor avea un cuvânt greu de spus. Într-o țară în care până și postul de femeie de serviciu dintr-o școală este politizat, m-aș mira să fie diferit acolo unde resurse importante vor fi redistribuite. Mai mult, dacă ne uităm la insuccesul aproape total a managementului privat în companiile de stat îngrijorarea noastră ar trebui să fie și mai mare (a se vedea cazurile celebre de la Tarom, sau CFR Marfă). Atâta timp cât managerii privați provin tot din siajul politicienilor vor executa ordinele acestora fără să crâcnească. În plus, evaluarea va veni tot pe filiera politicienilor deci obediența față de aceștia va fi una naturală. Consecința: o sumedenie de erori în alocarea resurselor (nu puține) va fi prezentă fără urmă de îndoială. Într-o țară coruptă cum este România crearea unui astfel de fond întărește puterea politicianului care va depune eforturi semnificative să controleze direct această ”vacă de muls”.
- Fondul Suveran de Investiții nu va fi o soluție la companiile de stat căpușate în prezent, așa cum acreditează ideea dl. Lucian Davidescu (vezi aici), companii care acum gravitează în jurul politicienilor ca surse de putere disparate. Aducerea sub aceeași umbrelă a companiilor de stat ”profitabile”, unele adevărate monopoluri naturale (vezi Hidroelectrica) va crea un monopol și mai mare în care resursele se vor contopi și vor genera rente politice și mai mari și găuri bugetare mai greu vizibile dar mult mai mari. Având în vedere că la mijloc este problema proprietății (de stat) tragedia comunelor va fi și mai mare. În plus, nu se știe încă sub ce formă aceste companii vor fi înglobate în fond: vor fi absorbite prin prisma acțiunilor pe care le deține statul, va fi doar transferat către fond profitul generat de aceste companii etc. Dacă vor fi absorbite se pune problema acționarilor minoritari privați care există în momentul de față la majoritatea companiilor aflate în discuție. Dacă se pune problema preluării cu japca la centru a profitului acestor companii, sunt absolut sigur că anul viitor managementul va reconsidera ideea de a obține profit pe care să îl distribuie alții de la centru. Și asta chiar dacă performanța managerilor acestor companii conține condiții legate de profit.
Sunt sigur că, deși este vândut românilor ca un panaceu la lipsa investițiilor statului și la toate problemele legate de modul în care sunt ratate sistematic obiective de investiții importante, Fondul Suveran de Investiții va încurca și mai mult lucrurile pentru că nu va avea resursele necesare să contribuie real la dezvoltarea României și va fi urgent populat cu rudele și cu prietenii de șpriț și voie bună ai politicienilor aflați la butoane. Investițiile sau bunăstarea României nu sunt mizele reale din spatele acestui proiect. Așa cum Compania Națională de Investiții a eșuat lamentabil în ”investiții” fără sens economic, la fel va eșua și Fondul Suveran. Alternativa sănătoasă este să creăm fonduri private puternice (de investiții, de pensii, de asigurări de viață), o piață de capital sănătoasă cu foarte multe proiecte publice lansate în parteneriat public – privat și listate în scurt timp de la implementare ca IPO pe această bursă, conectarea pieței de capital românești la nivel regional și global etc. Vrem sau nu să acceptăm acest lucru, capitalul privat și investițiile private au o busolă mult mai bună în materie de alocare a resurselor.
Într-o țară coruptă cum este România, cu cât implicarea statului în mijloacele de producție (inclusiv investiții) este mai puternică, cu atât haosul și eroarea este mai mare. România nu este Norvegia și nici măcar Emiratele Arabe Unite în materie de corupție (vezi aici poziția Norvegiei – locul 6 / poziția EAU – locul 24 / poziția României – locul 57) fără prea mulți pași făcuți în ultimii zece ani (vezi aici evoluția României în materie de corupție unde se vede că am îmbunătăți indicatorul în 10 ani cu doar 11 puncte și ). Unor politicieni mult mai corupți decât în alte țări nu ar trebui să le pui în brațe prea multe resurse. De aceea, cred că soluții care în altă parte merg (Norvegia) la noi o să eșueze lamentabil.
Comentarii recente