Pe lângă ticăloșia, imoralitatea, lăcomia, caracterul speculativ al celor care acționează economic, intervenția statului este motivată de o altă frică atent cultivată: frica de monopoluri. Ceva de genul: nu poți lăsa de capul ei piața pentru că ea, în final, va duce către consolidarea unor monopoluri private gigant care vor absorbi orice inițiativă și care se vor comporta abuziv cu toți. Acapararea puterii de către un producător ticălos este sperietoarea de serviciu în combaterea capitalismului rapace. Această imperfecțiune a pieței este vânturată mereu ca argument pentru mai mult stat „protector” în viața noastră. Și mereu se găsesc oameni slabi care să îi cadă pradă.Prima inconsistență a ideii de monopol este că nici un producător nu și-ar dori să rămână singur pe piață. Concurenții sunt ceva bun pentru o afacere. Sunt parte vitală a ecuației antreprenoriale, a calculului economic, ajutând mereu la raportul calitate-preț și eventualele erori. Relația între companii în piață nu e agresivă, chiar și între concurenți. Ideea aceasta că piața este locul unde se dau lupte grele e complet greșită. Nu e ușor în piață dar schimbul prin piață nu este niciodată militarizat.
A doua inconsistență ține de faptul că, adesea, ne aflăm temporar în poziții de monopol, fără să conștientizăm asta: Metallica oferă pe piață bunuri unicat, pe care are monopol. Nimeni nu cântă ca Metallica. Desigur, avem bunuri substituibile dar ele diferă de „monopolul” Metallica. Nimeni nu cântă Metallica așa cum cântă Metallica. La fel, oricine vine cu o soluție nouă la dezechilibrul dintre nevoi și soluții pentru ele va avea, temporar, monopolul asupra acestei descoperiri senzaționale, generatoare de profit semnificativ, într-o primă fază. Profitul acesta este mai însă atractiv pentru alții care imediat vor prelua ideea din zbor și vor veni cu altele și mai și.
A treia inconsistență se referă la faptul că monopolistul nu va putea să vândă la orice preț vrea el pe piață, chiar și dacă este singur. Tot sclavul consumatorului este. Succesul unui monopol depinde de piață în egală măsură ca și în cazul unei afaceri mai mici. Nu poate vinde cu cât vrea el. Trebuie să țină cont de puterea de cumpărare, bunuri substituibile, nevoi. Tot cu ochii pe dezechilibrul dintre nevoi și soluții este. De aia biletele la „monopolul” Metallica nu se pot vinde cu oricât, în răspărul pieței. Monopolul natural ar trebui să fie o discuție separată, având o complexitate aparte. Desigur, și aici avem bunuri substituibile, în bună măsură.
Agresivitatea monopolurilor din piață este o realitate. Dar ea este potențată și devine posibilă doar în prezența statului. Fără apărarea tacită a statului, monopolurile nu își pot apăra poziția dominanta. Nu pot abuza de consumatori. Nu pot elimina agresiv orice potențial concurent atras de prețurile mai mari sau de profiturile nesimțite. Statul pe care îl chemăm în ajutor nu este bunul samaritean. Independent și bine intenționat. Dimpotrivă. E primul care cedează și cade la pace și înțelegere cu monopolistul. Pentru că e felul lui de a fi. Statul e el însuși un monopol absolut. Avem monopolul statului asupra banilor, avem monopolul statului asupra taxelor, avem monopolul statului asupra reglementărilor. De care nu există, culmea, aceeași frică. Ne e frică doar de monopolul privat dar nu și de monopolul statului. Cu acest monopol nu avem niciodată vreo problemă. Deși, ele sunt mult mai problematice, deoarece agresiunea lor împotriva proprietății noastre e legală și împotrivirea față de un monopol de stat se lasă cu pedepse drastice. Dacă un monopol privat ne încalcă proprietatea mai avem o șansă să ne apărăm. Când un monopol de stat vine peste noi lucrurile devin foarte complicate pentru toată lumea!
Monopolul de stat e mai nasol decât cel privat. Este de neînțeles cum Dacă tot aveți o teamă cu monopolurile, începeți lupta cu asta. Iar apoi, nu uitați că cele private apar în existența voastră tot pentru că au statul în spate. Și că, pentru cele private, libertatea economică, adică reducerea barierelor de intrare pe piața unui bun sau serviciu, oferă mereu cea mai bună protecție. Nu statul monopolist!
O temă preferată pe partea stângă mereu folosită ca argument irefutabil pentru justificarea prezenței statului în viața noastră este cea că piața e imperfectă pentru că e plină de ticăloși. O parte din acești ”ticăloși” sunt, spun etatiștii, cei care speculează. Cei care cumpără ieftin și vând scump. Care profită din această situație. Care abuzează de poziția lor în piață și fac ce vor din consumatori. Nimic mai fals.În primul rând, aș spune că speculanți suntem cu toții din prima clipă a existenței noastre. Când acționăm avem întotdeauna pe radar un scop: să ne fie mai bine. Pentru a atinge acest scop ar trebui să avem libertatea de a alege cel mai potrivit mijloc de a-l atinge. Să fim lăsați să speculăm pentru binele fiecăruia dintre noi. Este fundamental să conștientizăm și să integrăm acest lucru în mentalitatea noastră: acțiunea umană are întotdeauna la bază speculația. În spatele comportamentului nostru speculativ se află mereu dorința fiecăruia dintre noi de a obține maximul de rezultate din efortul pe care îl implică acțiunea noastră.
Nu e nicio diferență între cel care ”speculează” când cumpără ceva și cel care ”speculează” când vinde ceva. Speculatorii se găsesc mereu de ambele părți ale baricadei schimbului voluntar. Piața este locul în care cele două comportamente speculative se întâlnesc și fiecare pleacă apoi acasă cu rezultatul speculei sale: producătorul cu profitul demersului său pentru a putea cumpăra ceea ce nu știe sau nu poate produce și cumpărătorul cu produsul pe care îl primește de la acesta.
Al doilea aspect pe care l-aș aduce în discuție este cel legat de lupta cu speculatorii. Speculatorul-consumator se află în permanent antagonism de interese cu speculatorul-producător. Unul vrea cel mai mic preț și cea mai bună calitate, celălalt opusul. Este un antagonism non-violent care se rezolvă mereu și cel mai bine prin cooperare socială între acești speculatori. Fără nicio intervenție din exterior, complet străină de interesul comun al celor doi speculatori. Cel mai important aliat în această luptă de interese rămâne piața. Deși se susține mereu contrariul, piața este locul unde lupta de interese se dă pașnic și unde ambii speculatori pot licita pentru a-și atinge cât mai bine scopul. Lupta sănătoasă cu speculatorii ține de întărirea mecanismelor de piață, cu transparența, liberalizarea și eliminarea barierelor de intrare pe această piață. Speculatorul-consumator poate boicota pe speculatorul-producător. Cu cât speculatorul-consumator are mai multe alternative (inclusiv bunuri substituibile în consum), cu atât boicotul său e mai puternic.
Invocarea statului în această luptă dintre cei doi speculanți, în care unul caută să cumpere ieftin și să vândă scump și celălalt caută opusul, este mai mult decât iluzorie. Statul este și el un terț la fel de speculant. Cei din spatele său acționează tot pentru a maximiza rezultatele acțiunii lor. Politicianul-speculant va interveni în luptă încercând să maximizeze profitul său propriu. Va lua partea unuia sau altuia în funcție de calculul său speculativ care implică și el cât mai puține resurse și cât mai mult profit. Adesea, politicianul-speculant acționează pentru a lovi în cei mai puțini ca număr (speculanții-producători) diminuând în final numărul lor și reducând opțiunile pentru speculanții cumpărători. Care vor deveni și mai abitir legați și dependenți de pixul și decizia speculantului-politic.
Concluzia e simplă: dragi speculanți, speculația dumneavoastră este mereu prezentă în acțiunile dumneavoastră. Speculația dumneavoastră se lovește întotdeauna de speculația celui cu care intrați în contact în acțiunile dumneavoastră. Ar fi bine să gândiți de două ori atunci când alți speculanți vă mai cheamă la luptă contra altor speculanți. Căci, în final, lupta aceasta cu speculanții intermediată de speculantul-politician s-ar putea să vi se întoarcă împotriva voastră. Cu vârf și îndesat. Speculantul este întotdeauna despre ceva frumos nu despre ceva urât. Cu cât piața e mai plină de speculanți-cumpărători și speculanți-producători, cu atât e mai bine. Cei care ne încurcă mereu sunt speculanții-politici.
În economiile moderne există două categorii de antreprenori: antreprenorii autentici care fac deja ceea ce v-am tot povestit că fac în aceste lecții. Se specializează în PRODUCȚIA de bunuri și servicii. Calculează. Riscă asumându-și integral pierderile apărute ca urmare a erorilor pe care le fac. Se stresează cu toanele consumatorului, în sclavia căruia se regăsesc din prima clipă, cot la cot cu angajații lor. Sunt presați din toate părțile de concurenții direcți și indirecți. Obțin profit. Pentru ca din el să cumpere ceea ce nu știu sau nu pot produce. Pot pierde toată agoniseala de o viață dacă decid greșit. Alocă timp important, adesea chiar din timpul petre
cut cu cei dragi (se sacrifică adică). Când nu mai pot face față singuri activităților antreprenoriale își iau parteneri egali de afacere sau angajează alte persoane să îi ajute. Nu puțini sunt capabili de așa ceva, din păcate.
cut cu cei dragi (se sacrifică adică). Când nu mai pot face față singuri activităților antreprenoriale își iau parteneri egali de afacere sau angajează alte persoane să îi ajute. Nu puțini sunt capabili de așa ceva, din păcate.A doua categorie este cea a antreprenorilor politici. Care se specializează în complet altceva. Unii se specializează în PRODUCȚIA DE TAXE ascunse mereu în spatele ”bunelor intenții” (ajutorarea săracilor, justiție socială, diminuarea inegalităților din societate, protejarea celor slabi sau vulnerabili etc.). Producția de taxe în societățile moderne este foarte diversificată și include: avize, autorizații, taxe de solidaritate, supra-taxe, taxe pe valoarea adăugată, taxe pe profit, taxe pe venit, taxe pe proprietate. Cât mai progresive, dacă se poate.
O categorie aparte a antreprenorilor politici, recent intrată în mediul economic, este cea a antreprenorilor monetari. Aceștia se specializează în PRODUCȚIA DE BANI din nimic. Vândută tot cu aceleași considerente în spate ca și taxele. Producția de bani este tot o taxă. Nu atât de vizibilă și nu atât de ușor de explicat că ar avea efecte redistributive similare. Producția de bani mai are, mai nou, și o altă problemă: se află în afara controlului democratic (așa cum avem în cazul taxelor obișnuite, care se supun controlului democratic prin vot). Ambele tipuri de antreprenoriat politic (cel fiscal și cel monetar) diminuează din venitul antreprenorilor autentici (prima categorie) și a celor angajați de aceștia să lucreze cot la cot cu ei.
Antreprenorii politici folosesc mijloacele politice. Redistribuie resurse în societate agresiv și abuziv. Din redistribuție caută să câștige și ei ceva. Cât mai mult. Ca să câștige simpatia tuturor în a aplica această haiducie instituționalizată, o vând cu tot felul de motive în spate: ba că piața e ticăloasă, ba că piața e imperfectă, ba că nu știm să ne organizăm, ba că e haos și e nevoie de ordine, ba că e instabilitate sau prea mult dezechilibru. Antreprenoriatul politic nu ar trebui să facă subiectul științei economice.
Economia nu se ocupă de astfel de căi de ”prosperitate” iluzorii. Singurul tip de antreprenoriat care se regăsește cu adevărat în știința economică este cel autentic, cel care produce bunuri și servicii, din care apoi se plătesc taxele produse de antreprenorii monetari. Din păcate, prin stimulentele din spate, asistăm la o Lege Gresham extinsă: antreprenoriatul ”rău” înlocuiește treptat, treptat antreprenoriatul ”bun”, la umbra intervenționismului etatic.
În societățile moderne intervenționismul etatic este la ordinea zilei. Prezența statului în economie este argumentată de existența unor dușmani inventați care să întrețină vie focul luptei de clasă. Statul providențial ar avea mereu soluții. Piața liberă nu.Un astfel de dușman de clasă este antreprenorul. Acesta, în loc să fie pus acolo unde îi este locul (între resursele vitale pentru dezvoltarea unei națiuni) este prezentat constant ca un veritabil stăpân de sclavi. Un nenorocit care subjugă angajații. Mereu pus pe profit, îi exploatează și beneficiază la maxim de vulnerabilitățile lor. Extrem de rapace și de ticălos, le impune condiții de muncă și salariu imposibile și incompatibile cu un trai ”decent”. Cu acest stăpân de sclavi nu se poate sub nicio formă negocia, căci nu angajații-sclavi nu ar avea nicio putere în fața lui. Nimic mai fals.
Antreprenorul angajează oameni pentru că nu mai poate produce singur. Are nevoie de mâini drepte și stângi ca să se extindă și să de dezvolte în toate direcțiile cu afacerea lui. Acești angajați sunt selectați de antreprenor prin prisma unui criteriu clar: ei trebuie să facă cel puțin la fel de bine ceea ce făcea, până în acel moment, antreprenorul. Când alege oamenii în slujba sa, antreprenorul așa gândește și acționează. Este dispus să coopereze atunci când găsește astfel de resurse în piață. Le oferă nu doar salariu, adesea rezonează și cu problemele lor sociale sau familiale punându-le la dispoziție acces la diferite facilități care pentru el sunt deductibile fiscal (mașină, telefon mobil, acces la educație pentru copii etc.), în funcție de importanța angajațiilor pentru el. De multe ori, alege din angajați și îi trece la statutul de parteneri egal cu el. Angajații sunt liberi să plece când vor ei de la un antreprenor ticălos sau insensibil. Sau să emigreze în altă țară, mai nou. Sau pot să investească în compania de i-a angajat cumpărând prin bursă acțiunile ei. Sau să își deschidă propria afacere, concurentă cu cea care i-a exploatat insuportabil.
În plus, antreprenorul este din prima sa clipă în sclavie la consumator. Cot la cot cu angajații săi care îi îndeplinesc întocmai ordinele. Antreprenorul depinde de toanele consumatorului, aflat fiind în sclavie la acesta. Dictonul ”Clientul nostru, stăpânul nostru” e cât se poate de real. Afacerea rezistă doar dacă ține cont de stăpânul real al ei – clientul. Nu poți fi stăpân de sclavi fiind, la rândul tău, în sclavie. Ar fi o sclavie atipică.
Pe lângă clienți, un stăpân de sclavi mai aparte este statul. Care ține în sclavie pe toți antreprenorii și pe toți angajații acestora. Prin taxare, prin limitarea utilizarii proprietății sau prin intervenții absurde în contractele semnate în piață (inclusiv cel de muncă). Asta e adevarata sclavie, de fapt. Cea mai periculoasă.
În concluzie, un sclav liber să plece oricând nu e sclav. Un ”sclav” liber să își deschidă o schemă de ”sclavie” concurentă nu e ”sclav”. Actul antreprenorial este calea pașnică spre prosperitate. Antreprenoriatul este forma cea mai avansată de cooperare socială. E adevărat, antreprenorul este deasupra angajaților săi și acolo trebuie să rămână pentru că proprietatea asupra resurselor, tot calculul economic din spate și tot riscul e la el și nu la angajații săi. Nu poți pune egalitate niciodată între antreprenor și angajații săi. Nu este nimic agresiv și nimic care să nu poată fi negociat și inclus într-un contract cu clauze clare în relația antreprenor-angajat. ”Sclavia” din contractele de muncă este o problemă falsă și o problemă de altă natură decât economică. Afacerile moderne nu mai sunt demult nici gulaguri comuniste și nici plantații de bumbac sau trestie de zahăr.
Atunci când discută despre alocarea resurselor, un economist este condamnat mereu să vadă lucrurile în negru și alb. Să gândească binar. Pentru că, în economie, avem doar două moduri distincte de alocare a resurselor pentru a produce bunuri și servicii: (1) prin mecanisme de piață și (2) prin stat. Nu există variantă de mijloc. Nu există nici varianta de resurse alocate prin mecanism de piață dar controlat de stat și nici mecanism de stat care copiază caracteristici ale pieței atunci când alocă resurse. Ambele variante enunțate fiind doar un corolar al celei de a doua variante care are statul în centrul său.Prima variantă (cea prin piață) se bazează pe prețuri (îmbibate de raritatea resurselor și intensitatea preferințelor), specializare în producție, concurență, schimburi voluntare, calcul economic, profit, incertitudine. Doar de această variantă se ocupă știința economică, așa cum o știm noi de la clasici. Economistul care nu înțelege cum funcționează piața și ce rol fundamental joacă ea în existența noastră nu este economist. Această variantă se bazează pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producție și pe instituția contractelor voluntare care reglementează circulația acestor resurse între operatorii economici.
A doua variantă înseamnă opusul primei variante, negând tot ce stă la baza ei: piața nu există, prețurile sunt, de fapt, niște tarife administrate de planificatorul central ce nu reflectă niciodată nici raritatea și nici intensitatea preferințelor, profitul este înlocuit cu beneficii sociale, concurența este înlocuită de un cvasi-monopol ce te ține captiv și nu îți oferă alternative. Statul omniscient substituie individul în tot și în toate. El știe mai bine decât tine ce să consumi, cât să consumi, când să consumi și cum să consumi. El știe cel mai bine unde să fie investiți banii cu prioritate (în ce activități, în ce volume). El știe cel mai bine cât, cum, când și unde trebuie produse bunuri și servicii. Absența proprietății private este evidentă. Totul este pus la comun, este colectivizat. Iar o supra-structură formată din ”elite” controlează totul, zi și noapte.
Plecând de la cele două sisteme de alocare a resurselor, singurele dealtfel, putem trage rapid o concluzie simplă și directă: falimentul socialismului este inevitabil. Cu prețuri care nu sunt încărcate nici de raritatea resurselor și nici de intensitatea preferințelor nu poți face niciun calcul economic. Nu poți spune dacă din alocarea de resurse pentru activitatea X ești în pierdere și nici nu poți compara rezultatul cu alte variante. Oricât de bine s-ar documenta sau informa planificatorul central sau oricât de complexe ar fi sistemele de colectare și analiză a datelor folosite, tarifele pe care le impune nu au proprietatea prețurilor de piață. Consecința este și ea clară: haos și, în final, faliment.
A treia cale nu există. Orice intervenție, cât de mică, se va transforma într-o intervenție și mai mare. De la puțină intervenție nu s-a ajuns niciodată la și mai puțină intervenție. Dimpotrivă, haosul și falimentul creat de intervenție a fost mereu invocat ca argument pentru a continua pe calea intervenției. Pentru a o rafina și pentru a o extinde și mai mult.
Sistemele socialiste sunt, așadar, imposibile din punct de vedere economic. La argumentul imposibilității economice se adaugă și aspecte de ordin moral insurmontabile (punerea la comun cu forța de resurse, exproprierea generalizată, agresiunea, violența etc.). Socialismul este o eroare intelectuală ce intră clar în conflict cu natura umană. Nu întâmplător, aplicarea socialismului oriunde în lume s-a lăsat mereu nu doar cu falimente economice ci și cu multe victime. Care au refuzat să fie expropriate de atribute umane vitale.
Socialismul nu este nici pe departe o poveste frumoastă despre lupta cu inegalitățile sociale, despre rezonanța cu nevoile oamenilor sărmani, despre solidaritate, despre romantismul ajutorului dat celor în nevoie. Nu a fost niciodată despre așa ceva. Soluțiile socialismului la aceste probleme sunt foarte limitate și generează mereu probleme societale mult mai mari, cu efecte pe termen lung.
Comentarii recente