Guvernele care cresc taxele sunt guverne slabe. Guvernele care cresc taxele dupa ce in campania electorala au militat pentru reducerea lor sunt guverne si slabe si imorale. De ce sunt guverne slabe? Simplu, pentru ca esueaza lamentabil in reformarea sistemului de stat „resursofag” si apoi nu fac decat sa potriveasca nivelul veniturilor la nivelul risipei (cheltuielilor) si neputintei lor. Evident ca alta solutie nu era decat marirea taxelor dupa ce i-ai iertat de datorii pe cei de la CFR Marfa.
Problema cu taxele din Romania are trei aspecte: (i) nivelul mare al taxelor care transforma Romania intr-un adevarat iad fiscal care ne saraceste sistematic si ne tine dependenti de statul social; (ii) numarul mare al taxelor care pozitioneaza Romania pe primul loc in Uniunea Europeana (Suedia are doar 2 taxe aplicate companiilor, noi avem vreo 96) si (iii) risipa enorma din sistemul bugetar care face ca nici taxe de 110% sa nu fie suficiente pentru a „finanta” fanteziile politicienilor si pofta de bunastare pe spinarea altora. Evaziunea fiscala vine abia la urma si este cauzata de cele trei elemente de mai sus. Evaziunea fiscala este EFECT si nu CAUZA a problemei legate de incasarile slabe si in scadere la bugetul statului. Pentru a incasa mai mult trebuie sa simplifici fiscal Romania, sa renunti la aceasta increngatura de taxe si la o legislatie fiscala stufoasa generatoare de stres si de probleme pentru contribuabil. Taxele trebuie sa fie usor de inteles si usor de aplicat. Statul trebuie sa elimine taxele pentru care are pierderi – costa mai mult sa incasezi taxa decat obtii din ea (a se vedea taxa de cazier judiciar). Statul trebuie sa informatizeze sistemul fiscal si sa ofere date in timp real. Trebuie eliminate aberatiile din legislatie care produc tot felul de exceptii si tot felul de interpretari. Abia apoi putem discuta despre subiectul cu evaziunea si procentul taxelor in PIB. Nu putem pune carul inaintea boilor, desi o facem sistematic in actul de guvernare.
Ultima aberatie fiscala este cea cu introducerea de accize pe bijuterii si care, evident, va contine si o exceptie pentru a face lucrurile mai complicate: verighetele. De ce e aberatie? In primul rand bijuteriile nu sunt lucruri de lux. O bijuterie poate costa mai putin decat o rochie de petrecere sau mai putin decat o pereche de pantofi sau poseta de designer. In al doilea rand, cum se face diferenta dintre o verigheta si un inel. Probabil o sa spuneti ca o va face vanzatorul obligat de legiuitor. Legiuitorul va trebui sa defineasca termenul de „verigheta” prin lege pentru a o scuti de la plata accizei. Daca eu vreau ca pe verigheta sa am diamante de sute de carate ce va face guvernul? O va considera accizabila sau nu verigheta? O va considera verigheta sau o va considera bijuterie? Presupunand ca eu vreau o „verigheta” de un kilogram de aur de 24 de karate va avea statul ceva sa imi faca? Daca eu vreau sa imi schimb saptamanal verigheta cumparand cate un set de verighete noi va putea statul sa imi faca ceva? Iata la cate lucruri trebuie sa se gandeasca legiuitorul care face legi strambe. Viata noastra si a bijutierilor va deveni un adevarat calvar fara ca sume importante sa fie incasate la bugetul statului.
Inteleg ca e nevoie de spatiu fiscal insa de ce nu poate guvernul sa obtina acest spatiu fiscal din economiile la bugetul statului facute prin privatizare si prin scoaterea de pe statele de plata a acestor gauri negre. Coruptia si birocratia merg mana in mana cu nivelul taxelor, inflatiei si datoriei publice (dublata in ultima perioada si care nu reprezinta decat taxe si inflatie amanate pe cativa ani). Sunt si ele, la fel ca si evaziunea fiscala, efecte ale acelorasi probleme: taxe mari, multe si complicate risipite in vant. Spunea deunazi un ministru, maestru al impozitelor progresive si mari dealtfel, ca „Romania trebuie sa aiba taxe ca in vest pentru a avea autostrazi ca in vest” (vezi aici). Romania deja are taxe ca in vest si imi pare rau ca cei din Ministere sunt rupti de realitate (avem aproape cel mai mare TVA din lume in conditiile in care sunt tari civilizate care nu au TVA, avem o impozitare sufocanta pe munca si detinem printre cele mai mari impozite pe dividend extras dintr-o afacere – 30%, avem 116 taxe iar peste noi, ca numar de taxe, mai sunt doar 3 tari – Belarus cu 124 de impozite, Uzbekistan – 118 si Ucraina – 99 (vezi aici sursa). Romania are de 20 ori mai multe taxe decat media europeana (vezi aici sursa).). Romania are de 20 ori mai multe taxe decat media europeana (vezi aici). Veniturile din Romania insa nu sunt ca in Vest, risipa din aparatul de stat nu e ca in Vest, sectorul privat nu e ca in Vest (si nici nu are cum sa fie din moment ce il sufocam din fasa). Guvernantii din Romania nu sunt ca cei din Vest. Viziunea celor care ne conduc nu e ca a celor din Vest: preferam sa echilibram macroeconomic Romania cu orice pret (taxe, inflatie, deficite) adica cu dezechilibrarea microeconomica a fiecaruia dintre noi. Aceasta nu este politica publica pentru romani si pentru Romania. Este o politica publica ce apara ineficienta statului si care nu face decat sa ne prelungeasca agonia si mizeria in care traim. E timpul sa ne trezim la realitate si sa luam atitudine. Guvernantii trebuie sa se puna pe treaba si sa repare conductele prin care se scurg inutil bani. Nu sa ridice din umeri si sa ne convinga de virtutea unor taxe mai mari. Asa putem guverna oricare dintre noi.
Dreapta a sucombat din pacate in Romania! Sau nici nu cred ca s-a nascut vreodata…
Povestea cu privatizarea in Romania are cele mai fascinante fatete. Orice ar face politicianul roman numai sa nu dea din mana sa placinta din care se infrupta cu nesimtire. Privatizarea CFR Marfa, ratata dealtfel ca si Cuprumin sau Oltchim, a scos si mai mult la iveala faptul ca atunci cand nu se doreste privatizarea a ceva se gasesc tot felul de motive „tehnice” sa fie amanat sau impiedicat acest proces, cu consecintele de rigoare pentru contribuabilul roman (care plateste sistematic datoriile acumulate si anulate cu stoicism de catre guvernanti).
Lasand la o parte iertarea de datorii intamplata exact in mijlocul procesului de privatizare, care, daca ar fi fost stiuta de dinainte, poate ar fi starnit interesul si al unor potentiali investitori strategici internationali sau faptul ca a fost adjudecata prin atribuire directa catre o companie romaneasca ce a crescut pe spinarea esecului acestei companii, povestea cu CFR Marfa a fost impinsa rapid de cei care nu vad cu ochi buni acest proces natural pentru o economie de piata intr-o noua zona absurda: aceea a securitatii nationale. Privatizarea CFR Marfa are neaparat nevoie de avizul nu stiu carei comisii nationale care se ocupa cu securitatea noastra (asa de pompos suna CSAT mai ca iti da impresia ca ar putea opri bomba atomica a rusilor, chinezilor sau americanilor in cazul in care i-am supara pe acestia foarte rau).
Tot felul de specialisti au inceput sa se ingrijoreze ca prin privatizarea companiei nu stiu ce rachete nu vor mai putea fi transportate pe calea ferata, ca nu stiu ce obligatii NATO nu vor mai putea fi onorate sau ca nu stiu ce se va intampla cu transportul pe calea ferata daca Romania va intra in razboi cu lumea din jur. Cand ii auzeai pe „specialistii” din mass-media cu cat aplomb argumentau pentru faptul ca securitatea nationala este afectata de privatizarea CFR Marfa iti venea sa te ridici din fotoliu, sa saruti steagul si sa canti imnul national. Va dati seama ca privatizarea sistemului de pensii, a sistemului de educatie sau a sistemului de sanatate ar fi, in opinia politicienilor, un adevarat atac terorist la adresa Romaniei. Mai mare rasul cu tot acest spectacol ieftin, lipsit de cea mai elementara logica. Daca vrei sa omori procesul de privatizare vii cu astfel de povesti de adormit copii.
De ce nu are ce cauta povestea cu „securitatea nationala” in procesul de privatizare a orice, inclusiv in cel al CFR Marfa? Din urmatoarele motive:
1. Daca tot era „strategica” compania de transport feroviar de ce au capusat-o si au falimentat-o sistematic ani de-a randul? De ce nu s-a sesizat CSAT pentru fiecare vagon sau locomotiva furate, taiate si vandute la fier vechi? Atunci trebuia sa se sesizeze sau sa fie sesizat nu acum.
2. Daca tot era „strategica” aceasta companie poate CSAT ar fi trebuit sa se intrebe mai demult cu privire la datoriile acumulate sistematic, mai ales in ultima perioada. Ar fi trebuit sa ne arate grija sa mai demult cu privire la ce se intampla acolo.
3. De ce nu s-a sesizat CSAT cand au fost privatizate serviciile de transport rutier (pe soselele si drumurile patriei)? Acele servicii s-au privatizat aproape de la sine fara nici un scandal sau icneala politica. Cu ce sunt mai prejos (din punct de vedere al importantei strategice) serviciile de transport rutier? In caz de razboi sau in cazul in care NATO vrea sa transporte ceva pentru bazele lor militare pe sosea si nu pe calea ferata (pentru ca nu permite dimensiunea echipamentului), va exista o problema similara. Si cu toate acestea CSAT nu s-a sesizat cand aceste servicii de transport rutier au devenit cvasi-private. La fel si cu brutariile de paine. Ce ne facem in caz de razboi cu producatorii de paine care acum sunt privati? Razboiul si interesul national au mers mana in mana ca unse cu anumite companii „private”. Industria americana care este conectata la armata (si interesul national) este foarte importanta si este o problema ramasa dupa cel de-al doilea razboi mondial. Statul american nu si-a pus niciodata problema sa creeze companii de stat care sa faca portavioane. Le-au livrat cu consecventa anumiti operatori „privati” fara nici cea mai mica problema de securitate nationala. La fel s-a intamplat si cu cartusele, si cu armele, si cu tancurile. Statul are parghiile sale sa ii faca pe unii sa coopereze in aceasta directie, mai ales cand vine vorba de „interesul national”.
4. In caz de razboi nu e ca in caz de pace (la fel cum „iarna nu e ca vara”). Razboiul este forma cea mai avansata de confiscare cu forta a proprietatii private. In caz de razboi functioneaza agresiunea institutionala la cel mai inalt nivel. Statul poate sa rechizitioneze ce vrea el iar daca te impotrivesti esti considerat tradator si esti impuscat. In caz de razboi unii iti bombardeaza casa si ti-o darama fara ca tu sa poti cere daune cuiva sau fara ca tu sa ai vreo vina sau sa dusmanesti pe cel cu care unii te-au impins in razboi. In caz de razboi ti se poate confisca si folosi „in interes national” casa, terenul, recolta, utilajele etc. Banii in caz de razboi sunt inflatati fara ca tu sa poti reactiona in vreun fel. De ce ar fi altfel si cu CFR Marfa si cu vagoanele si locomotivele sale pretioase si strategice pentru o tara care intra in razboi cu o alta tara? In prima secunda de razboi CSAT sau alt comitet din acesta suprem se poate intruni si poate decide ce vrea cu soarta noastra (incepand de la casa noastra, familia noastra pana la vagoanele CFR Marfa). Sper din tot sufletul sa nu mai ajungem vreodata la vreun razboi.
Asa ca nu au nici o legatura CSAT, securitatea nationala sau importanta strategica cu privatizarea CFR Marfa. E clar ca ceva nu convine la acest proces de privatizare si ca acum Guvernul Romaniei vrea sa dea inapoi si nu stie cum. Au gasit o smecherie prin care sa „duca la bun sfarsit” acordul 2 cu FMI pentru a face un acord 3 cu FMI cu si mai putine clauze si obligatii. Dupa ce au adjudecat compania CFR Marfa la intamplare (sau nu) unui investitor „strategic” neaparat autohton (va dati seama ce scandal ar fi facut o companie de prim rang la povestea cu CSAT), acum pot foarte usor sa o anuleze cu ajutorul fie a CSAT, fie a Consiliului Concurentei (o institutie controlata si ea politic). Vai de cei care lucreaza pentru CFR Marfa? Vai de cel care are de transportat ceva pe calea ferata?
Zilele acestea am semnat un nou acord cu FMI. Ma rog, nu noi l-am semnat. L-au semnat altii pentru noi. Noi doar platim dobanzile aferente si, eventual, rambursarea in cazul in care se vor utiliza acesti bani „la nevoie”. De catre cine se vor utiliza banii? Evident ca nu de noi. De cei care l-au semnat in numele nostru si pe spatele nostru. Spatiul public este dominat de diferite reactii legate de prelungirea prezentei FMI in Romania. Exista cateva curente de opinie dominante care argumenteaza in favoarea sau impotriva prezentei FMI din diferite perspective:
– Un prim curent de opinie este al celor nu isi doresc prezenta FMI in Romania plecand de la argumentul ca orice prezenta straina (mai mult sau mai putin independenta) in actul de guvernare este problematica prin prisma faptului ca FMI poate incurca lucrurile, isi poate baga nasul unde nu trebuie si poate cere informatii sensibile. FMI ii incurca pe acei politicieni ce se hranesc cu pofta si lacomie din banul public.
– Un al doilea curent de opinie este al celor care isi doresc prezenta FMI in Romania ca arbitru plecand de la idea ca opozitia e prea slaba si nu poate tine piept guvernului dublat de un parlament majoritar, evitat frecvent prin ordonante de urgenta. Si atunci ai nevoie de o astfel de institutie pentru a putea impune anumite reforme, pentru a pune presiune din exterior pe guvernanti si pentru a controla intr-un fel ce se intampla la nivel inalt in Romania.
– Un al treilea curent argumenteaza pentru prezenta FMI pentru abilitatile sale de guvernare a unei tari si nu ca arbitru. Competentele pe care le-ar avea cei de la FMI si consultanta in a guverna o tara cu probleme de care ne-am bucura din partea lor (desi cei mai multi nu au condus o tara in viata lor, ce sa mai vorbim de o afacere) sunt vazute ca salvatoare in contextul clasei politice din Romania. Reformele si politicile publice sunt semnificativ imbunatatite, spun unii, de o astfel de prezenta. Exista si argumente legate de banii ieftini pe care ni-i da FMI si care sunt vitali pentru economia romaneasca (desi putini stiu ca ei raman blocati in rezerva internationala si pot avea utilizari limitate, fiind generatori de inflatie interna si nu de investitii sau locuri de munca).
FMI nu are cum sa fie salvarea noastra. Pentru ca este format tot din politicieni care partizaneaza intotdeauna cu politicienii si nu cu operatorii privati. FMI a fost intr-o pierdere spectaculoasa de imagine si a avut un rol semnificativ diminuat dupa caderea Sistemului de la Bretton-Woods. Si-a regasit menirea in a face lucruri care nu mai tin demult de mandatul sau de statutul sau. FMI sare in ajutorul tarilor bananiere sau neguvernabile cu bani pentru care percepe dobanda. Si se asigura ca in final acei bani nu pleaca in conturi in strainatate si ca dobanda perceputa poate fi platita. Nici o reforma structurala nu va fi accelerata sub obladuirea acestei institutii anacronice. Pentru ca FMI nu este interesata de asa ceva. Ea e interesata doar de „stabilizarea macroeconomica” cu orice pret. Adica cu pretul unor taxe mai mari, unei inflatii mai mari si a unei datorii suplimentare contractata de pe pietele international si ingropata in „proiectele” politice ale guvernelor asistate. FMI nu este un proiect pe termen lung. Este doar o solutie de conjunctura pe care nu o poti ridica la rang de politica de stat. De la FMI nu veti auzi niciodata lucruri rele despre guverne si nici nu veti vedea vreo masura de pedepsire aspra a guvernelor care nu isi tin promisiunile sau care nu fac ce zice FMI. Si guvernele asistate si FMI stiu ca nu pot unii fara altii. Ca traiesc unii pe spinarea altora.
De ce a fost semnat un nou acord?
Pentru ca suntem tara neguvernabila si pentru ca era nevoie de un tap ispasitor in cazul in care lucrurile vor merge prost in perioada urmatoare. Politicienii de la putere (ca si cei de dinaintea lor) au nevoie de cineva pe care sa dea vina pentru a nu pierde capital electoral pe fondul incompetentei lor. Cand nu esti in stare sa faci autostrazi sau sa reformezi sistemul de sanatate ai totusi nevoie de un proiect de „succes” pentru alegatorii care sigur vor avea intrebari multe in campania electorala iar acordul cu FMI este un proiect usor si pe termen scurt cu priza la alegatorii romani tintuiti in centuri de siguranta si traind cu nesiguranta zilei de maine. Ramanem deocamdata saracii Europei dar care avem acord preventiv cu FMI. Sunt convins ca cei de la FMI isi freaca mainile de bucurie si se uita la noi ca la o victima sigura si fraiera, buna de plata pentru ceva complet inutil. Vorba aceea: fraier e cel care da nu cel care cere! Sau cel care crede in politica si politicieni?
Pe cand un acord de privatizare cu o companie strategica de prim rang din lume sau pe cand o companie strategica atrasa in Romania de catre guvernul Romaniei? Ar fi aici o lista potentiala pe mai multe domenii de companii care sunt sigur ca, atunci cand vad ca ne guverneaza FMI, nu dau doi bani pe noi si ne evita speriati: http://www.pwc.com/gx/en/audit-services/capital-market/publications/top100-market-capitalisation.jhtml
Orice discutie care are in prim plan rolul statului (mai ales rolul economic al statului) incepe prin invocarea obsesiva a argumentului ca piata este imperfecta (un truism dealtfel similar cu „apa este incolora” pe care nici o teorie economica nu si-a batut capul sa il combata vreodata sau sa il nege vreodata, oricat de pro-piata sau nu este acea teorie). Piata este insa acel spatiu in care OAMENII schimba bunuri si servicii contra altor bunuri si servicii. Este cea mai complexa forma de cooperare sociala care nu exista nicaieri in lumea animala (de aceea omul nu e „animal”, social sau nu, ci e altceva). Este locul in care omul isi valorifica avantajele sale competitive sau comparative. Este locul in care omul isi obtine resursele pentru a consuma alte bunuri si servicii pe care nu le poate produce. Este spatiul in care se formeaza preturile ca o expresie a raritatii bunurilor si serviciilor schimbate (daca bunurile sunt rare preturile sunt mari sau in crestere). Piata este alternativa la agresiunea institutionala (taxe, razboi) prin care unii oameni isi extrag prosperitate. Cu cat piata functioneaza mai bine si cu cat o masa critica intelege corect rolul acesteia, agresiunea si haosul lumii in care traim sunt semnificativ mai reduse.
Functia sociala a pietei este enorma pentru existenta omului. Fara piata (asa imperfecta cum e ea) alocarea resurselor s-ar face haotic si cu piederi enorme pentru societatea in care traim. Fara piata nu am avea informatiile necesare pentru a lua deciziile cu privire la viitor. Fara piata nu am putea compara alternative de productie sau de consum, nu am putea cauta noi variante tehnologice, nu am putea prioritiza preferintele noastre in mod corespunzator. Absenta pietei sau alterarea mecanismelor de piata face imposibil calculul economic in termeni de profit si pierdere – motorul oricare actiuni umane (in termeni economici).
Existenta statului este legata de aceste imperfectiuni care „trebuie neaparat corectate” (numite si externalitati negative). O prima intrebare care reiese de aici este legata de necesitatea corectarii acestor imperfectiuni. Cineva care se uita la piata constata ca preturile sunt volatile (cresc si scad in functie de cerere si oferta, adica de raritatea resurselor). Aceasta este o imperfectiune naturala. De ce trebuie sa existe o institutie a statului (banca centrala) care sa se lupte din rasputeri cu aceasta imperfectiune si sa ne faca sa credem ca interventia sa de tintuire a preturilor este una benefica. Manipularea cantitatii de bani din economie este argumentata prin acest rol care e neaparat „necesar” si „benefic”. Haosul creat prin politica monetara este mult mai mare in momentul de fata pentru ca manipularea cantitatii de bani din economie si a dobanzilor se face in rasparul pietei, in afara ei si fara a avea criteria obiective de interventie. La fel e si cu fixarea de catre stat a unor preturi (energie de exemplu) pentru a ne da impresia ca aceste bunuri sunt ieftine si accesibile tuturor. Intotdeauna consumatorul va vrea produsele cat mai ieftin si producatorul va vrea profituri cat mai mari. Insa nici unul nici altul nu isi pot atinge cel mai bine cele doua obiective decat cooperand in cadrul pietei. Introducand statul in ecuatie, consumatorii pot obtine produsele mai ieftin la un pret fixat insa falimentand producatorii care nu le vor mai oferi locuri de munca si deci ei nu vor mai putea consuma nimic in final, avand nevoie de si mai mult stat si mai multa agresiune care sa le creeze resurse suplimentare din nimic. Adica faliment.
O a doua intrebare este legata de imperfectiunea celor care intervin ca sa corecteze imperfectiunile pietei. Si ei sunt tot oameni care au imperfectiunile lor: nu sunt independenti de niste interese personale (tintesc si ei spre o anumita prosperitate pe care refuza sa o obtina schimband bunuri si servicii), nu au informatia complete si perfecta, au un timp limitat de luare a deciziilor, cedeaza la presiunile unor grupuri de interese si intra intr-un soi de cooperare sociala malefica. Statul e format din oameni care sunt imperfecti si care, prin actiunile lor, dau nastere la imperfectiuni care uneori sunt mai problematice decat lasarea libera a lucrurilor. Interventia in contractele care se semneaza in piata sau alterarea modului in care oamenii pot sa isi foloseasca proprietatea lor de catre oameni straini de aceste treburi nu poate fi vazuta ca un panaceu. E ca si cum as spune: sotia pe care vreau eu sa o aleg ca sa ma casatoresc este imperfecta si pe viitor as putea sa am probleme din aceasta cauza asa ca e mai bine sa vina statul sa imi aleaga sotia si sa imi spuna apoi cum sa traiesc zi de zi cu ea (un alt exemplu ar putea fi cu ceea ce vreau eu sa mananc sau cu ce concediu as vrea sa fac in aceasta vara). Abandonarea aceasta fara nici un discernamant din partea noastra si fara sa ne punem vreo intrebare in mainile unui stat tatuc este cel putin bizara. Nu avem cultura pietei si o refuzam sistematic plecand urechea la tot felul de mesaje livrate in piata de oameni care niciodata nu au produs ceva de valoare si pentru care statul e o forma de prosperitate comoda.
Statul nu are cum sa fie panaceu la piata fara costuri care intotdeauna devin semnificative din modul in care se iau deciziile privind alocarea resurselor prin stat: la stat decizia se ia politic si nu economic (decizia nu se bazeaza pe calcule in termeni de profit / pierdere ci pe interese individuale sau de grup). Intotdeauna statul va ignora profitul si va invoca tot felul de motive atunci cand ia decizii care ingroapa profitul si produc costuri pentru cei care finanteaza prin taxele lor statul (a se vedea idea ca toate companiile de stat sunt prea „strategice” ca sa ne mai uitam la profitul lor). Oricine incearca sa introduca maniera de decizie dintr-o companie privata conectata la piata (aberatia cu management privat la stat, criterii de competenta, licitatii pentru resurse) va esua in final lamentabil pentru ca va strica jucaria de extras rente politice. Tocmai de aceea statul propune scheme birocratice pe cat mai multe straturi pentru a scapa de imperfectiuni care ii sunt numai lui caracteristice: CORUPTIA si DISCRETIONARISMUL. Statul nu va putea niciodata livra mai ieftin si mai bun catre noi nimic decat o face piata pentru ca interventia sa vine la pachet cu birocratie si cu eroare / jaf / deficite / datorii pe care in final tot contribuabilul le va plati.
E problematic sa fim fanatici ai interventiei etatice dupa cum ar fi problematic, spun unii, sa fii si fanatic al pietei libere. De acord. Insa fanatismul pietei este mai putin problematic si aducator de prosperitate pe termen lung. Toti cei care se opun prin orice mijloace privatizarii sau liberalizarii economice (scaderi de taxe, simplificari institutionale) se opun progresului si prosperitatii noastre si trebuie indepartati rapid de la butoanele economiei. Acestia nu ne vor noua binele ci vor binele lor cu orice pret – conservarea unui sistem in care ei nu trebuie sa produca nimic si in care ei nu dau faliment niciodata pentru ca isi extrag cu forta resursele din buzunarele celor care inca sa incapataneaza sa produca si sa nu devina agresori politici.
Prezența FMI în România produce și ceva externalități pozitive (deși cam târziu și cam puține) care mai oblojesc rănile provocate de mărirea semnificativă a TVA, de indulgența cu care FMI a privit la eforturile tot mai amânate de a reforma ceva structural în această țară, de tăierile aspre ale pensiilor și salariile bugetarilor fără ca cineva să fie preocupat prea tare de risipa din modul în care statul cheltuiește resursele sale (nu doar supraevaluând tot ce se achiziționează sau livrând bunuri către stat cu calitate îndoielnică dar și alocând resurse pentru ”investiții” care nu își au sensul sau nu sunt investiții și un consum cu pronunțat caracter redistributiv dinspre buzunarele tuturor înspre buzunarele unora).
Nu aveam nevoie de FMI să privatizăm. Dimpotrivă, la primele semne ale crizei trebuia să trecem la treabă și nu să începem diminuarea cheltuielilor statului prin tăierile de pensii sau să asigurăm noi ”venituri” la bugetul statului prin creșteri de taxe (TVA, impozit forfetar) ci să reducem găurile negre din economia românească: companiile de stat, serviciile publice de sănătate și educație, achizițiile publice etc. În procesul de privatizare nu e atât de relevant ce preț se obține pe compania privatizată. Nu contează dacă patronul e român sau străin. Nu are importanță dacă investitorul e un fond de investiții (investitor institutional) sau persoană fizică (investitor individual).
S-a vehiculat foarte mult idea că în criză România nu trebuie să privatizeze nimic că nu ia nimic pe acele companii. Corect! Însă ceva important tot se produce prin privatizarea chiar și pe un leu: statul (adică noi de fapt) nu mai plătește pentru funcționarea acestor companii, nu mai trebuie să le ierte periodic pentru datoriile sau arieratele acumulate. Proprietatea privată își va impune modul său de administrare a activelor și va orienta către piață compania. Consumatorii finali vor și ei avantajați de o companiei privată care va avea un interes mult mai puternic de a se conecta la aspirațiile și preferințele lor decât o face o companie de stat protejată de politicieni care ascund orice eroare sau alocare greșită de resurse. În același timp, este foarte probabil, dacă privatizarea se face către cine trebuie, ca în loc să înregistreze pierderi, compania să înregistreze profituri din care câștigă și statul ce le va impozita (și nu cu puțin). Amânarea privatizării reduce șansele de a mai recupera ceva din companie și complică și mai mult situația celor care lucrează în interiorul acestei companii.
Ce puncte slabe are privatizarea CFR Marfă și ce putem învăța din această privatizare:
-
Nu combină metoda de privatizare: vinde compania către un investitor strategic (în cazul de față câștigătorul este Grupul Feroviar Român suspectat că s-ar fi dezvoltat prin contracte problematice avute chiar cu compania preluată). Ar fi fost interesant ca o parte din pachetul de acțiuni (cel puțin cel rezultat din conversia datoriilor pe care le avea CFR Marfă către stat) să fie listat pe bursa locală sau pe burse regionale (Polonia de exemplu);
- Statul a schimbat regulile jocului în timpul privatizării decizând iertarea de datorii prin conversia acestora în acțiuni. Poate că dacă această operațiune se făcea înainte de privatizare cumpărătorii ar fi fost alții;
- Statul a oferit această companie către o companie privată care deja acționează pe piață și care va avea în acest fel o cotă de piață semnificativ mai mare – circa 70%: e o problemă aparentă pentru că infrastructura feroviară nu se află în proprietatea CFR Marfă ci aparține CFR Infrastructură. Oricine poate subcontracta servicii de transport marfă, inclusiv companii din Europa. În acest fel, piața este deschisă și dacă tarifele de transport vor crește semnificativ de mult datorită poziției dominante oricine poate intra pe piață. Totuși o instituție a statului (sau chiar instituții europene) pot pune bețe în roate procesului considerând că această privatizare modifică radical structura pieței și raporturilor de forte între operatorii din piață.
- Clauzele care există în contractul de privatizare nu protejează angajații de la CFR Marfă care în parte riscă să fie disponibilizați. Trebuie spus în primul rând că aceste concedieri sunt inerente repunerii în funcțiune a companiei (care a jucat mult timp și un rol social în sistemul economic românesc). O companie privată nu își va mai asuma acest rol și nici nu trebuie să și-l asume. Binefacerile sociale se fac altfel, nu prin companii de stat supra-dimensionate și ineficiente pe care să le salvăm anual de la bugetul de stat. Orice clauză care să oblige operatorul privat să mențină nejustificat locuri de muncă nu sunt decât bariere în calea procesului de privatizare și în activitățile ulterioare ale companiei. Este o formă nedreaptă prin care câștigurile și tot efortul de redresare este deturnat în favoarea tocmai a celor care au căpușat mult timp compania sau au blocat privatizarea ei. Același lucru se poate spune și despre celelalte clauze din contractul de privatizare privind menținerea unor investiții, a unor activități, a unor moduri de operare, a unor restricții sau reglementări de preț.
- Procentul pe care îl are statul în această companie rămâne unul semnificativ de 49%. E un procent în care statul va avea un cuvânt greu de spus în privința deciziilor strategice. Acest procent dă dreptul statului să numească în continuare politic 49% din Consiliul de Administrație al CFR Marfă. Acest procent dă dreptul încasării de dividende în cazul în care CFR Marfă va obține profit în perioada ulterioară privatizării. Minoritatea de blocaj va putea împiedica multe lucruri pe care Grupul Feroviar Român va dori să le facă bine (sau rău, deși e puțin probabil având în vedere suma investită) în companie. În final privatizarea este una incompletă care nu presupune retragerea totală a statului dintr-o astfel de operațiune.
- Privatizarea a fost făcută cam pe șest, în grabă, cu termene foarte strânse și la presiunea FMI. Dacă începeam din timp și scopul esențial era ca statul să se retragă definitiv din domeniul transporturilor feroviare lăsând locul initiative private, probabil lucrurile ar fi arătat complet altfel. Așa cum arată privatizarea în acest moment ea este foarte discutabilă și cu multe problem care pot să o transforme dintr-un succes potențial într-un mare eșec cu costuri sociale însemnate.
Este bine că în sfârșit se mai întâmplă încă o privatizare în spatial economic românesc (în condițiile în care guvernările anterioare de dreapta au eșuat lamentabil la acest capitol). După eșecurile sistematice cu Oltchim sau Cuprumin presiunea asupra guvernului la acest capitol este foarte mare. Avem nevoie de astfel de exemple cât mai multe pentru a putea ieși din stagflația pe care o parcurgem.
Comentarii recente