Cristian Paun

După ce am aflat că inflația e o taxă ascunsă care adâncește inegalitatea în societate, este timpul să studiem puțin și natura și efectele fenomenului invers – deflația.

Deflația este opusul inflației. E scăderea generalizată a prețurilor. Dacă inflația e o taxă, deflația e opusul. E o primă. Înseamnă o creștere a puterii de cumpărare. Etatiștii, mai ales cei ce gravitează în jurul robinetului de bani, mereu vă cultivă o frică de deflație. Să nu cumva să scadă prețurile. Căci asta duce, conform teoriei lor defecte (Keynes i-a aiurit cu asta), la scăderea profiturilor și antreprenorii vor trebui să reducă costuri, adică să dea oameni afară. Keynes & co. scăpând din vedere un lucru elementar: când scad prețurile, puterea de cumpărare a salariilor și dividendelor (profiturilor) crește. Nu e nevoie să dai oameni afară cu prețuri în scădere. Dimpotrivă! Îi poți păstra și le poți și reduce salariile nominală căci ele pot cumpăra aceleași lucruri ca înainte, chiar dacă vor fi diminuate.

Deflația este răspunsul natural și normal al pieței la trei lucruri:

1. Atunci când banii nu puteau fi multiplicați fără niciun control (aurul era în spatele banilor) masa monetară nu creștea în ritmul de astăzi. Bunurile erau produse într-o cantitate mai mare decât erau multiplicați banii ca acum, din nimic (aurul avea un cost în a-l extrage, masa monetară de aur nu creștea cu mai mult de 2-3% pe an). Capitalismul autentic din vremurile de atunci însemna și această deflație permanentă datorată antreprenorilor din piață mereu în căutare de inovație și de a face lucrurile cât mai bine pentru cliențiilor. Astăzi, nu mai avem așa ceva. Deflația aceea ajuta enorm pe cei săraci. Căci ei aveau acces, grație progresului tehnologic, la tot mai multe lucruri. Astăzi, avantajele progresului (mai ales în educație sau sănătate) au devenit tot mai exclusive. Pentru mulți săraci, greu accesibile. Iar acest avantaj al capitalismului este astăzi anulat din plin de antreprenorii monetari interesați să inflateze cât mai mult banii pe care îi folosim. Antreprenori monetari care nu au nicio legătură cu capitalismul. Dimpotrivă…

2. Răspunsul la un anumit comportament – păstrarea banilor la saltea (nici la bancă ca economisire și nici în consum). Banii păstrați ”la saltea” (money hording) cresc puterea de cumpărare a banilor rămași în circulație. Practic, prin scăderea prețurilor ca urmare a păstrării unei cantități de bani în saltea, cei care consumă pot cumpăra mai mult. Acest lucru va da de gândit celor care țin banii la saltea. Care, văzând prețurile atractive, se vor reîntoarce în consum. Nu e nevoie să îi forțăm să nu mai țină banii la saltea tipărind bani (tot Keynes). Se vor întoarce natural dacă lăsăm lucrurile să funcționeze de la sine;

3. Deflația este răspunsul pieței la efectele expansiunii creditului mult peste ceea ce economisim. Astăzi, băncile pot da credite peste ceea ce economisim. Cu economisiri în scădere, dobânzile scad pentru că pe piață sunt aruncați credite și bani creați din nimic (fără economisiri în spate). Deflația este corecția inerentă la aceste excese. Crizele economice apar atunci când piața sesizează astfel de erori și le corectează prin faliment. Prin prăbușirea prețurilor. Prin deflație. Deflația asanează economia de toate aceste erori și iluzii vândute oamenilor creduli de antreprenori politici. Deflația dă posibilitatea celor săraci, aflați la mare distanță de robinetul de bani, să cumpere terenuri sau case în criză, inaccesibile în boom din cauza celor mai apropiați de robinetul de bani.

Frica de deflație a fost mereu alimentată de cei care au făcut din tiparniță / robinetul de bani un panaceu la problemele noaste și care ne spun și altceva: producția de bani nu are niciun efect asupra prețurilor sau structura producției (Keynes & co.). Frica de deflație e mereu invocată pentru a justifica apăsarea pe butonul tiparniței. E un argument ”teoretic” și ”irefutabil” în a da drumul la bani în economie fără niciun criteriu obiectiv / economic în spate.

Deflația este prietena noastră, așa cum inflația este dușmanul prosperității. Dacă inflația are cauze monetare, și deflația are tot cauze monetare, fiind fenomenul opus ei. Inflația este redistributivă în sens negativ în timp ce deflația este redistributivă în sens pozitiv.

Prosperitatea nu vine niciodată de la o politică monetară inflaționistă ci de la una conservatoare, deflaționistă pe termen lung. Care prezervă puterea noastră de cumpărare și nu o redistribuie aleator și nedemocratic.

Alături de protecționism, acumularea de bani a fost văzută ca o măsură a bunăstării în faza incipientă a teoriei economice. Impresia că ”avuția” sau ”bogăția” depinde direct proporțional de muntele de bani pe care stăm rămâne doar o impresie. Bogăția nu constă în așa ceva, cu siguranță. Modul acesta mercantilist de a măsura bunăstarea a fost ulterior semnificativ revizuit în teoria economică.

Confundarea banilor cu avuția unei națiuni e una din primele erori din teoria economică. Eroare care este constant readusă în prim plan de cei certați cu logica economică. Este adevărat, banii au fost o descoperire esențială în existența noastră, îmbunătățind radical schimbul direct (marfă contra marfă). Fără bani, calculul economic era extrem de dificil: nu puteam afla ușor ce e mai profitabil să producem. Fără bani, sistemul de prețuri era extrem de complicat.

Banii mijlocesc schimburile între noi. Le ajută enorm să se întâmple. Sunt mijloc (de schimb) nu scop în sine. Noi deținem și acumulăm bani din schimburile noastre pentru bunurile pe care le putem cumpăra cu aceștia, acum sau în viitor. Banii sunt doar o etapă intermediară a consumului nostru din ceea ce producem (acum sau în viitor). De aceea, orice cantitate de bani deservește perfect schimburile de bunuri între noi. Cantitatea de bani nu trebuie nici mărită, nici micșorată artificial. Dimpotrivă, alterarea cantității de bani erodează sistematic și arbitrar din funcțiile esențiale ale banilor. Calculul pe care îl facem în bani produși din nimic în cantități enorme (azi numim asta pompos “relaxare cantitativă”) devine extrem de complicat și plin de erori. Adaugă un tip de incertitudine economiei cu care ne descurcăm tot mai puțini.

Când cineva ne pune pe noptieră un teanc de bani mirosind a cerneală proaspătă nu ar trebui să fie deloc un motiv de fericire. Nu ne îmbogățește acest lucru. Niciodată. Dimpotrivă, e semn de inflație. Care îi va lovi cu precădere pe cei pe a căror noptieră acei bani ajung mai la urmă.

Când pledezi pentru mai mulți bani în economie redistribui fericire de la unii la alții. Nu generezi fericire nouă. Unii vor fi fericiți (câștigă putere de cumpărare), cei mai mulți nefericiți (pierd putere de cumpărare). Când etatistul jonglează cu cantitatea de bani, el plimbă fericire dintr-o parte în alta în mod haotic. Mai ales către cei de îi votează. Sau cei care se află mai aproape de robinetul de bani. De când banul nu mai este aur, politicianul a pus mâna pe un element de putete extraordinar scos semnificativ în afara controlului democratic. De aceea, politicianul este primul care luptă cu disperare să ne convingă mereu că mai mulți bani în economie înseamnă mai multă fericire. E taman pe dos.

Bogăția nu vine niciodată din producția de bani. Ci de la producția de bunuri și servicii. Nu mâncăm bani dacă producem televizoare. Mâncăm ce cumpărăm cu acei bani din producția și vânzarea de televizoare pe piață, înainte de a intra în consum. În concluzie, banii răi vor elimina întotdeauna banii buni atunci când politicianul decide pentru noi, prin lege, ce să fie ban. Generalizând, sectoarele economice mai rele (ce produc bani) vor înlocui mereu pe cele bune (ce produc cartofi, de exemplu), pe același principiu. Fericirea noastră va dura până când vom constata că am rămas în economie doar cei ce produc bani. Și taxe. Ce fericire!

Protecționismul este o metehană veche. Eliminată cu argumente demult din teoria economică. Nu are nicio relevanță în dezvoltarea economică. Dimpotrivă, teoria economică a demonstrat că protecționismul împiedică dezvoltarea. Cu cât o economie sau un operator economic este mai angrenat în specializarea în producție și în schimbul voluntar, cu atât beneficiile economice pe care le extrage sunt mai mari. Un corolar al protecționismului este naționalismul economic.

Argumentul economic intră mereu în coliziune cu “interesul național” și naționalismul prost înțeles. Naționalismul pleacă de la mândria de apartenență la un grup național, la o națiune. Fără a avea prea mult de a face cu asta. Este doar o întâmplare că ne-am născut români sau nu. În consecință, nu prea a-i avea de ce să te mândrești cu această apartenență întâmplătoare cu care ai avut prea puțin de a face. Sentimentul național este alimentat de tot felul acțiuni ale politicienilor: defilarea cu ogivele militare, atârnarea de drapele pe stâlpi, recitarea imnului național cu orice ocazie sau colorarea băncilor sau coșurilor de gunoi în culori naționale. S-a împământenit în mentalul colectiv că, dacă cumperi un bun făcut în țara ta, ajuți economia ta și, în final, te ajuți tot pe tine. E o încurajare la boicotarea produselor făcute în altă parte și favorizarea producătorilor interni. Consecințele fiind similare oricărei forme de protecționism: ca răspuns la astfel de îndemnuri la boicotul bunurilor ”străine” adresate propriului popor te poți trezi rapid că ”străinii” fac la fel cu bunurile tale.

Un astfel de boicot pe motiv de apartenență a bunului la o țară și nu pe motive economice (preț, calitate) nu are nicio ancoră în teoria economică. Economic vorbind, consumatorul se uită întotdeauna la două lucruri: preț și calitate. Vrea să obțină maxim de satisfacție de pe urma resurselor rare / limitate de care dispune. Este speculator, cum vorbeam cu o altă ocazie. Nu recomand nimănui să facă altfel atunci când consumă, având în buzunare resurse extrem de limitate. Oricât de tricoloră pare situația, suntem obligați de raritatea resurselor să acționăm economic. Atunci când cumpără din alte rațiuni decât preț sau calitate, consumatorul nu acționează neapărat economic. Nu acționează însă nici irațional. Până la urmă, dacă el vrea să plătească mai scump sau să cumpere la același preț o calitate inferioară doar pentru că bunul e românesc e problema sa. Dar e bine să știe că există acest cost suplimentar pe care voluntar este dispus să îl plătească în plus. Pentru cei săraci, acest cost suplimentar poate fi vital. Problema mare apare atunci când statul intervine și obligă magazinele sau chiar consumatorii prin diferite mecanisme să aibă un procent semnificativ de produse de o anumită origine. Să plătească mai scump bunuri locale fără a avea libertatea de a decide.

A doua linie de argumentație are în vedere faptul că nu prea mai poți spune despre multe bunuri că sunt neaoșe. Ele sunt produse, adesea, cu capital străin, cu echipamente din alte țări, cu management străin, materii prime din import, fonduri europene sau fonduri împrumutate din exterior etc. De multe ori, și în bunurile străine se poate găsi munca unor conaționali, mai ales pentru țările cu emigrație ridicată.

În concluzie, un consumator econom cu buzunarul său ar trebui să acorde mai multă importanță calității și prețului și, în subsidiar originii bunurilor (și doar ca un corolar al calității). Nu înseamnă că nu vă iubiți țara dacă alegeți să consumați ”eficient” și în limita bugetului limitat și nu “local” sau ”național”. Când cumpărați mai ieftin și mai bun din altă țară sunteți primul român pe care îl ajutați. Vă rămân bani pentru alte lucruri. Românești sau nu. Sau pentru economisire, caz în care alți români pot beneficia de resursa păstrată în rezervă. Dacă mai sunt și bunuri la care au contribuit românii din străinătate sentimentul național poate fi semnificativ îmbunătățit.

 

În lecțiile anterioare ați văzut o serie de ”argumente” prin care statul își justifică prezența în viața noastră: imperfecțiunea pieței ce ține de natura umană imperfectă. Frica de imperfecțiunile pieței își găsește repede adepți. Niciun economist serios nu afirmă că piața nu ar fi imperfectă ba, dimpotrivă, susține imposibilitatea pieței pure și perfecte. Ce putem susține cu argumente teoretice este că: 1. Intervenția etatică în piață pentru corectarea ”imperfecțiunilor” pieței este la fel de imperfectă și 2. Imperfecțiunile intervenției etatice sunt întotdeauna peste imperfecțiunile pieței pe care statul are pretenția că le corectează prin prezența sa acolo.

Intervenționismul etatic presupune întotdeauna redistribuire de resurse. Statul nu are venituri proprii. El doar plimbă resurse rare dintr-un buzunar în altul. Statul este ca un haiduc, unul rău: ia cu forța resurse de la unii și le dă la alții. Primul gând ce ar trebui să ne vină în minte, atunci când etatistul ne susură suav și duios în urechi despre cum o “să ne dea”, este că statul ne dă din ce ia de la alții, de cele nai multe ori la fel de necăjiți. Poate ia chiar tot de la noi ca să ne dea tot nouă, după ce reține și el o parte din ce ia pentru întregul ”efort”. Într-o țară săracă, statul nu face decât să plimbe sărăcia dintr-o parte în alta. Mai mereu, statul ajută niște sărmani nenorocind alți sărmani. Pentru a perpetua la nesfârșit sărăcia.

În al doilea rând, statul intermediază ajutorul fără un interes direct nici față de cei de la care ia cu forța resursele și nici cei către care le alocă. Nu îl prea interesează nici de necazul celor de la care se extrag resursele și nici de nevoile celor către care direcționează resursele. Etatistul-politician are însă un interes personal evident în asta: înainte de a-i salva pe sărmani furând de la alți sărmani, etatistul se ajută întâi pe el și ai lui. Deci mesajul lacrimogen al etatistului ascunde un lucru care nu se vede: profitul etatistului din spatele ajutorului social.

Adică, în viața de zi cu zi, avem patru situații diferite: 1. Să cheltuim banii proprii pentru noi (vreau să iau o masă în oraș sau să îmi iau un costum); 2. Să cheltuim banii proprii pentru altcineva (vreau să iau un cadou cuiva din banii mei; 3. Să cheltuim banii altora pentru noi (patronul meu mi-a dat niște bani să iau masa în oraș); 4. Să cheltuim banii altora pentru alții. Comportamentul nostru în a cheltui suma de bani în cauză diferă semnificativ în cele 4 situații: când e vorba de banii mei pentru mine, sunt extrem de grijuliu și chivernisit, încercând să obțin maxim din suma cheltuită; când cheltuiesc banii altora pentru alții sunt complet dezinteresat de rezultate sau efecte.

Hazardul moral e maxim în ultima situație: cheltuiesc banii altora pentru alții. Etatistul de ne plânge pe umăr, când ne vrea votul se află în această situație. E complet dezinteresat. Pe lângă faptul că jecmănește violent pe un sărman ca să ne ajute, pe lângă faptul că o face mai ales pentru el și prietenii săi, o face fără să se preocupe consecințe.

Din toate aceste motive, soluția asistenței sociale mai bune, soluția diminuării inegalităților (naturale) sau cea a limitării sărăciei nu se află niciodată la etatist. Rezolvarea acestor probleme este în altă parte. Etatistul minte în cea mai mare parte a timpului său, oricât de dulce îți vorbește. Etatismul vinde doar iluzii!